Meşteri în Cetate

În perioada Festivalului Dilemei vechi, în Cetatea Alba Iulia, pe Traseul porţilor au fost aşezate tarabe ale meşterilor locali. Unele mai avangardiste, cu bijuterii ori alte accesorii făurite după mintea şi imaginaţia fiecăruia; altele – cu „produse tradiţionale“, fie pe linia istorică, fie etnografică, de la costume populare şi oale de lut la medalioane cu Mihai Viteazu, Horea sau sigilii ale Cetăţii; şi, evident, altele mixte, cu obiecte ce îmbină cele două trenduri. Meşterii întîlniţi erau fie amatori şi autodidacţi, fie şcoliţi – chiar la Arte Plastice. În general pasionaţi de ce făceau, fără să scoată prea mulţi bani din asta. 

Unii dintre posesorii de tarabe – puţini, ce-i drept – îşi au permanent locul în Cetate: Magdalena Pînzaru este un exemplu. La Poarta a treia are un stand permanent de suveniruri cu... specificul Cetăţii. Totul e făcut manual, ea fiind artist plastic amator. Îmi atrag atenţia pergamentele cu texte legate de istoria oraşului – Proclamarea Unirii, începînd cu Mihai Viteazul –, textele originale, luate din documente. Şi unele religioase, din Arsenie Boca, pe care Magdalenea îl consideră „Sfîntul Ardealului, deşi nu a fost încă sanctificat.“ Dna Pînzaru mai face medalioane din istoria oraşului: cu Poarta a treia, cu catedrala, cu celula lui Horea, cu Decebal şi Traian.

Cel mai bine merg magneţii de frigider cu daci şi romani, mai ales că, de curînd, a avut reprezentaţie în Cetate Legiunea a XIII-a Gemina. 

Claudia Cioacă are şi ea o tarabă permanentă. Face produse din fier forjat, bijuterii modelate din pastă polimerică, în forme neconvenţionale: „ciocolată, ciocolată muşcată, bomboane, bomboane muşcate, acadele, praline, maci, flori textile, animăluţe, personaje din desene animate.“ Mai există bijuterii croşetate, minuţios, de o altă doamnă. Şi îngeraşi oarecum standard, făcuţi de dl Cătălin Cioacă. Precum şi pomişori din mărgele, creaţia drei Andreea. Cele mai interesante sînt inelele cu mecanisme de ceas.  

Lucian Bogdan, la următoarea tarabă, vinde bijuterii făcute de soţie şi tablouri pictate de el, măşti cu păr verde ori portocaliu, şi pălării nostime, săbii de lemn pentru copii. „Tablourile sînt, în general, făcute după tehnica şerveţelului: se iau nişte şerveţele care au model pe ele, se desprinde stratul de deasupra şi se lipeşte sau pe tablou, sau pe alte obiecte, gen pahare, sticle, se dă cu lac pe desupra. Imaginile se cumpără, se găsesc pe Internet. Cel mai mult se caută florile, şi cele care amintesc de vremuri mai vechi.

Pictez şi tablouri. În general din imaginaţie. De pildă, la acesta mi-a venit pur şi simplu imaginea în minte: un cer întunecat şi o lumină care coboară din el în deşert.“

Dacă unii dintre meşteşugari sînt perfect „deghizaţi“ în cetăţeni ai zilelor noastre, alţii au chiar alura tipică de... meşteri tradiţionali: Petre Borşa din Obîrşa e în vîrstă, dar frumos şi distins în costumul lui alb, simplu, popular: „Confecţionez oalele astea de vreo 60 de ani: pentru sarmale, fasole, lapte covăsit. Le fac pe roată. Meseria asta se transmite din tată-n fiu, din moşi-strămoşi. Materialul îl iau din zonă. Cel mai bun pămînt. Mîncarea e mai sănătoasă din astea că nu conţin nimic decît pămînt. Se frămîntă, se pune pe malaxor, apoi pe roată şi se modelează. Culoarea obişnuită e de pămînt, dat apoi cu smalţ. Astea mai mari sînt 30 de lei. Alea mici – 20.“

Marius Popescu e un domn prezentabil, cu barbă şi alură intelectuală. Pe taraba lui sînt genţi, portofele, brăţări din piele, sticle îmbrăcate în piele, toate cu gust: „Ăsta este un hobby lucrativ. Am trăit în Bucureşti, acum mai mulţi ani. Visul meu a fost să fac obiecte din piele, în special genţi. Mergeau bine în perioada tulbure de după Revoluţie. Pe atunci, luam pielea de la Flacăra Roşie, care e o crîşmă acum. De la Jilava luam talpă.

Am început ca student. Nu existau sandale vara, aşa că făceam sandale romane. Dintr-o piele bună, de porc. Eu sînt geolog de formaţie, de fapt... După Revoluţie, am întîlnit un prieten, care e marinar, şi am făcut genţi împreună. Am făcut şi noi ceea ce defineşte România: altceva decît ce am învăţat să facem... 

În Alba sînt cunoscut pentru brăţări, veste, opinci pentru soldaţii romani din reprezentaţii, sandale romane, sticle îmbrăcate în piele. În paralel, lucrez în străinătate, periodic, cîte două luni. Acum mă duc o lună la cules de vie în Franţa. Oamenii ar cumpăra mai mult, aici, dar nu au bani.“  

Aniţa Han, din Abrud, e tînără, frumuşică şi-mbrăcată cochet, într-un costum popular decent: „Confecţionez costume populare de vreun an. Cînd m-am întors în ţară, după ce am muncit în străinătate, am vrut neapărat să fac ceva tradiţional şi am găsit lucrul ăsta, care îmi place mult. Iubesc costumul popular, îl port cu mîndrie, şi am vrut să-l redau într-un mod cît mai adevărat. Am găsit o maşină care brodează aproape ca de mînă. Modelele le-am luat dintr-un program pe calculator. Acestea sînt costumele din zona noastră: alb şi negru, puţin auriu. Cruciuliţe şirag. Roşu doar la batic. Ie, poale, zădii brodate cu negru şi puţin auriu, baticul negru cu broderie, unde merg şi roşu, şi verde. Pînza asta e din comerţ, dar am şi pînză ţesută la război de mama. La fel şi zădiile. Sînt din stofă din lînă, nu chiar 100%... Cojocul are franjuri tricolori în faţă. Tricolorul se poartă şi la brîu şi trebuie să iasă în evidenţă. Eu l-aş purta şi la gît.  

Am trimis costume şi în Italia, Spania, Canada. Rudeniile mele din America au fost vara trecută la noi: ne-am îmbrăcat toţi în costume populare la nunta de aur a mătuşii mele. Eu am organizat totul.

Cam 350 de lei e costumul complet. Bucăţile separate – de la 50 de lei în sus.“  

Sorin Ioan Paşca din Abrud e înconjurat de suporturi-fantezie, din lemn, pentru sticle şi pahare de vin: „Le fac ca hobby, în ele trebuie investit... Am fost plecat la muncă în străinătate şi mai lucrez în construcţii. Fiind o zonă cu mult lemn, mi-a plăcut să fac ceva cu acesta. Modelele vin în funcţie de lemn, care poate fi de brad, fag sau orice altceva, doar să nu fie putred sau să aibă alte defecte din natură. De cele mai multe ori, îl găsesc pe marginea apei. Cum văd rădăcina în vale, ştiu ce aş face din ea. De multe ori, văd mai multe chestii. Îl aduc acasă, îl curăţ de pămînt, îl şlefuiesc şi apoi îi dau o funcţionalitate. Ori fac un suport de sticlă de vin, ori de floare. Cel dintîi se poate da cadou cel mai bine unui bărbat. Mi-a cerut cineva la început un asemenea cadou: aşa am pornit. E ca un colţ de la mine din munte: cam aşa-i priveliştea în zona asta. Peisajul e 20 de lei. Minibarul rustic la 30-40-50 de lei.“ 

Fitz Tibor din Cluj se ocupă de „coarne“. Lucrul cu acestea reprezintă, pentru el, „un hobby pentru toată viaţa.“ Povestea lui: „Am terminat Arte Plastice. Am ajuns la o cooperaţie din Cluj-Napoca, în anii ’95; acolo se lucrau cornuri. Se foloseau ca pahare, drept coarne de semnalizare, ca unelte pentru ascuţit coasa, ba chiar şi pentru vopsitul ouălor, la un moment dat. Cornuri din cele care creşteau pe capetele vacilor. 

Eu le fac în diferite forme. Trebuie să le lustruiesc, numai aşa au o formă normală. Le şlefuiesc în vreo trei straturi şi după aceea le lustruiesc. Mai demult le luam de la abator, unde se aruncau. Şi acum mai iau de acolo. Formele sînt... date, de la natură, şi în funcţie de ele le lucrez într-un fel sau altul. Pe unele le găuresc şi se poate sufla în ele. Din altele se poate bea. Altele sînt suporturi de praf de puşcă. Cele în formă de peşte le fac ca suporturi de creioane.“  

Foto: A. Damian, L. Muntean