Tema săptămînii

Tema dosarului, „Inima“, de la cord la corazon, a propus-o colega mea, Dana Călinescu. Mi s-a părut o temă... altfel, care pune problemele dintr-o perspectivă mai puţin obişnuită: nu vorbim, evident, strict despre problemele... cardiologice, şi nici (doar) despre iubire.

„Nu pot să mă joc cu tine... Nu sînt îmblînzită“ – îi spune Vulpea Micului Prinţ, eroul cunoscutei poveşti poetice a lui Antoine de Saint-Exupéry, publicată cu doar un an înaintea dispariţiei sale, într-o misiune de zbor, la 31 iulie 1944. Cine este Micul Prinţ?

Vineri – bagaje, mare. Duminică – retur. Dar pînă atunci mai am o zi şi două nopţi... zis şi făcut. Am dat vreo cîteva telefoane, am mers singură, dar nu-i nimic, îmi regăsesc amicii pe care îi văd cam o dată pe an, la mare şi, uneori întîmplător, în Bucureşti.

La drept vorbind, din punct de vedere religios sau spiritual, inima începe să fie interesantă abia dincolo de cord şi corazon, dacă ultimul termen e înţeles ca sediu al pasiunii şi al sentimentului. Nu că centrul corpului şi centrul afectelor nu ar fi importante. Sînt din plin.

Acum aproape 30 de ani, într-un tren de navetişti, am auzit o discuţie între un medic şi un tip înalt, solid, cu privirea încrucişată, care i se plîngea doctorului că, din cînd în cînd, se sufoca fără motiv şi-l lua panica. Simptomele astea nu-i treceau decît dacă ieşea din casă sau de pe unde-l mai apucau şi începea să umble, fără ţintă, pe străzi.

Adolescenţii au inimi mari, iubesc interesant şi nu iubesc la fel de interesant. Iubesc mărunt, iubesc aiurea, iubesc sec sau cu patos. Iubesc evaziv, iubesc în sinea lor. Iubesc ideea de a iubi şi de a fi iubit. E amuzant să-i observi şi să trăieşti înconjurat de iubirea lor, multă rău şi interminabilă.

„Would you like me to seduce you?“ este replica din The Graduate pe care Mrs. Robinson (interpretată de fascinanta Anne Bancroft) i-o adresează tînărului Benjamin, în interpretarea candid-ludică a lui Dustin Hoffman. În definitiv, toţi vrem să fim seduşi în momentul cînd, accidental sau cu bună ştiinţă şi intenţie, ne aşezăm în fotoliul domestic sau pe scaunul de cinema, să privim o „romanţă cu parfum“ sau o dramă cu amor imposibil.

De cînd ne ştim, facem slalom printre interdicţii. Parcă ne-am naşte cu un sac care trebuie umplut cu o serie impresionantă de nu-uri. Cele venite de acasă, de la şcoală, de la cei care ne reglementează în fel şi chip vieţile.

Lecţia despre dreptul la drepturi, la a-ţi cunoaşte, înţelege şi asuma drepturile care ţi se cuvin ca cetăţean al lumii, nu ni s-a predat niciodată. Nu am întîlnit un asemenea titlu în cuprinsul nici unei cărţi de „educaţie civică“ – de fapt, educaţie materialist-leninistă, socialism ştiinţific, PTAP sau cum s-or mai fi numit acele manuale de purificat minţi.

„Începutul ăsta mă frustrează: «Nu ai voie să...»“ – îmi spune Ilinca, fiică-mea de 12 ani, într-un dialog pregătitor pentru acest text. Mda, ştiu asta, şi orice reţetar sau ghid practic de creştere a copiilor (peste ale mele s-a aşezat praful) confirmă eroarea în care se află părinţii cînd recurg la arsenalul inepuizabil al variaţiunilor lui nu.

Aş fi putut să înşir aici toată seria de interdicţii care mi-au jalonat viaţa şi, mai important, reacţia mea la interdicţiile respective, însă 4000 de semne nu ar fi fost de ajuns. O să vorbesc, mai bine, despre Mama Interdicţiilor. Şi o s-o fac balzacian, cum e mai bine.

Vorbind de interdicţii în bucătărie, prefer să las deoparte normele gastronomiei comerciale, cu reguli severe de igienă şi restricţii adesea excesive. Amintesc în treacăt vegetarianismul, raw food-ismul şi extrema hibridă raw-vegană – curente cu platforme-program, ideologii şi convingeri imuabile.

Să pleci în Japonia pentru un an, cu o bursă, implică o pregătire intensă şi de lungă durată, pe care profesorii de la Facultatea de limbă japoneză ţi-o fac din timp, cu grijă. Vei duce cu tine un băgăjoi de reguli, fără de care ştii deja că n-ai cum să supravieţuieşti.

Locuiesc la Amsterdam de zece ani, am locuit la New York – doi, la Bucureşti – 18. Pe cei mai mulţi oameni care îşi doreau să fumeze un joint i-am întîlnit la New York; pe cei mai mulţi care puteau să fumeze unul oricînd şi nu o făceau – la Amsterdam; pe cei mai mulţi care o făceau – la Bucureşti.

Cînd, în decembrie 1989, s-au umplut străzile de oameni disperaţi de foame, de frig, de frică, unul dintre sloganurile frecvent auzite şi păstrate în memoria efemeră a zidurilor bucureştene şi ale marilor oraşe de provincie suna „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!“

Generaţia mea se căsătoreşte mai tîrziu decît generaţia părinţilor mei, eventual după ce reuşeşte să-şi facă un credit şi să-şi cumpere o casă. Sau nu se mai căsătoreşte deloc şi trăieşte – odios cuvînt – în „concubinaj“. În orice caz, nu mai simte presiunea de a-şi „face un rost în viaţă“.

Părinţii mei s-au cunoscut în vara de dinaintea clasei a XI-a. Aveau amîndoi 17 ani. Au ajuns la starea civilă, la insistenţele lui, cînd încă nu împliniseră vîrsta legală, aşa că funcţionara le-a zis că trebuie să mai aştepte cîteva luni. Mamei i-a sugerat că n-ar fi rău să se mai gîndească şi să nu se arunce cu capul înainte.

Povestea căsniciei începe după „şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi“. În prima parte, eşti atît de furat de basmul iubirii, atît de obsedat să lupţi pentru a-l cuceri pe celălalt, încît nu-ţi mai pui decît teoretic problema părţii secunde, a continuării. „S-ajung eu acolo!“ îţi zici.

La începutul lui iulie, cele 200 de corpuri şi fragmente plastinate de corp uman, din cadrul expoziţiei The Human Body aduseseră la Muzeul „Grigore Antipa“ peste 62.000 de vizitatori. Mulţi dintre ei au venit în mod special în Bucureşti, din diferite oraşe ale ţării, pentru a vedea expoziţia, şi au scris în caietul de impresii că a meritat acest efort.

Nimeni nu poate să nege frisonul sau măcar fiorul resimţit în faţa unui cadavru, a unui schelet sau a oricăror altor resturi umane. Ceea ce rămîne din noi după moarte păstrează o întunecată încărcătură de mister, care, printr-un contrast dramatic, pune într-o lumină crudă limita puterii noastre de înţelegere (cine se poate lăuda că ştie ce este moartea?).