Culpabil fără voie

Lecţia despre dreptul la drepturi, la a-ţi cunoaşte, înţelege şi asuma drepturile care ţi se cuvin ca cetăţean al lumii, nu ni s-a predat niciodată. Nu am întîlnit un asemenea titlu în cuprinsul nici unei cărţi de „educaţie civică“ – de fapt, educaţie materialist-leninistă, socialism ştiinţific, PTAP sau cum s-or mai fi numit acele manuale de purificat minţi. Între normalitatea din familie, predată prin preceptele celor 7 ani de acasă, şi acea „normalitate“ construită prin agresivitate, inocularea treptată a fricii şi a culpei, a convingerii că accesul tău la drepturile fundamentale trece prin forurile călăuzitoare de partid şi de stat, s-au scurs destine, vieţi obligate să se supună canonului unui decalog procustian, în n variante, care-ţi amputa dreptul la o existenţă normală firească, conformă cu aspiraţiile vîrstei şi ale personalităţii. Modificările au atins nivelul cel mai profund al vieţii şi al conştiinţei noastre bulversate de „anormalitate“. În măsura în care chingile erau tot mai strînse, însă, lupta cu absurdul – o permanentă provocare – era singurul mijloc la îndemînă de a sparge canonul pentru a trage o gură de aer prin ochiul de năvod.

Căci dacă „foaia de schimb“ – acel cupon pătrat, cu latura cam de 10 cm – îţi limita valuta la care „aveai dreptul“ la contravaloarea unei sute de lei, era evident că încercai imposibilul în a face rost de bani pentru o excursie în oricare dintre ţările „lagărului socialist“. (Vestul era tărîm tabu. Fără hartă.) „Bani“ însemna acea modică sumă care-ţi acoperea hrana zilnică minimă şi benzina. Despre cazare la hotel nu putea fi vorba. Se dormea în maşină (e adevărat, o binecuvîntată achiziţie pentru acele timpuri), în parcări. Soluţia nu putea fi decît trocul. Vînzare/cumpărare. În Ungaria mergea foarte bine coniacul. Te cărai cu sticla după tine şi băteai la uşa vreunui coafor sau restaurant, sau direct în piaţă, încercînd să plasezi licoarea. Aveai, uneori, şi plăcuta surpriză de a fi atacat de ţigănci (pe atunci, termenul „rom“ nu era implementat), în vreun gang (totdeauna ţigăncile apar în gang), care trăgeau cu îndîrjire, concomitent, de cureaua Zenit-ului de la gît şi de sticla cu coniac pe care o ţineai strîns la subraţ. Dacă erai sprinten şi ştiai să ţinteşti rapid la gleznele adversarului, reuşeai să scapi teafăr, cu marfa intactă, păstrînd doar, peste ani, damful amintirii.

În Germania „democrată“ se căuta „cristalul roşu“; de obicei, pahare – erau mai sigure la transport. Dar şi aici, „cantitatea“ era limitată. Dacă la vamă erai descoperit, surplusul se confisca. Trebuia, evident, să faci rost şi de bani pentru mîncare. Dialogul cu vînzătoarea, din primul magazin de mezeluri în care intrai, era din registrul absurd: „Zwei Kilo Kremvürstchen, bitte.“ „Zwei Stücke?“ „Nein, zwei Kilo.“ „Kilo?“ Şi asta în timp ce simţeai saliva inundîndu-ţi creierul. Dacă însă aveai neşansa ca mirosul de cîrnat fiert să asmuţească cîinii din jurul locului periferic unde ai tras pe dreapta să aprinzi primusul, erai pierdut, căci poliţia se ivea ca din pămînt şi amenda era usturătoare.

La ruşi mergeai la sigur, cu riscul – asumat – de a rămîne fără izmene (la propriu!). Dacă-ţi lăsai întinse cele lucruşoare prin camera de hotel, găseai locul strălucind prin lipsă, dessous-urile erau cele mai căutate, ca, de fapt, orice alt obiect, nu exclusiv vestimentar. Orice. Evident că şi lista de-acasă era bătută în cuie. Trebuia să vii cu lămpi pentru televizorul ce sta să sucombe (celebra PL 500, de la unguri...). De la ruşi cumpărai, de la prima haltă, aspiratorul – cap de afiş pe listă –, urmînd să-l cari, de colo-colo, pe tot parcursul itinerarului – de obicei Kiev, Leningrad, Moscova (itinerar stas prin ONT Carpaţi). Inutil de precizat că, la înapoiere, toată lumea avea acelaşi tip de bagaj, de dimensiuni şi greutate similare.

Cultul sovietic şi aspida autohtonă

„Nu mai fîşîi, că ne prind ăştia.“ „La dracu’, zgomotul e asurzitor.“ Ne aflam în cuşeta rusească, într-un tren siberian, care ducea spre niciunde, nicicînd. Geamurile erau blocate. Complet. Şi în compartiment, şi pe coridor. Aerul, deja reciclat de cîteva ori, devenise de neatins. Mirosul inconfundabil, în straturi, se amesteca cu duhoarea băltind prin unghere. Geamurile murdare, ca la noi (atunci, şi acum) nu lăsau firul de lumină să-ţi conducă privirea spre contururi mai ferme de peisaj. Spaţiul, formă şi întindere, era suspendat. De o parte şi de alta a şinei – gard viu, cam de un metru, un metru şi jumătate, dincolo de care nu puteai zări nimic. Doar conturul unei năluci care ne fugărea în noapte. La capătul coridorului staţionau un soi de controlori-paznici, vorbeau tare şi te îmbiau cu o cană de tablă, zoindă, plină cu ceai scos din samovarul bolborosind. „Dievuşka, ocen haraşo, krasivaia dievuşka!“ Amintirea orelor de limba rusă, obligatorii, din şcoală, anula, din păcate, orice iniţiativă de dialog. Cehovianismul era o stare de fapt.

Prietenul nostru trona pe maldărul de pungi de plastic cu care-şi badijonase patul de lemn (se vindeau „bine“, o rublă bucata) şi ne temeam de vreun control inopinat, care s-ar fi soldat cu anchetă, confiscarea „mărfii“ şi toate cele.

În drum spre Kiev, se zărea Tighina, am tras nişte cadre, cu aparatul scos la iuţeală din sîn, în timp ce ceilalţi ţineau de şase şi făcuseră zid în jurul temerarului fotograf. La Chişinău am coborît pentru cîteva minute. (Eram în perioadă de relativ „dezgheţ“, deşi în ţară începea glaciaţiunea, altminteri trenurile nu opreau aici.) Voiam să smulgem măcar un cuvînt de bun sosit de la ţăranii care veniseră cu harbuji. N-au scos un sunet. Erau nişte statui, zăcînd împietriţi, astfel, din negura vremurilor. Doar privirea clipocindă îi trăda. Ne înţeleseseră perfect. Dar le era interzis să-şi agrăiască limba! Autorităţile îi condamnaseră la muţenie. Pentru cei dinaintea lor, alternativa se afla în puşcărie; ei – fuseseră inoculaţi.

Interdicţia e în beneficiul autorităţii. Îi sporeşte gradul şi cinismul de sine.

Precum casieriţa de la coada de unt. Dacă te repera recidivist (deşi te deghizaseşi şi, oricum, trecuseră două ore de la prima tentativă, pînă ai refăcut coada), devenea fiară. Cutele obrazului cădeau una după alta, căutătura – ciclopică, vorba – brici. Erai arătat cu degetul. Ca vinovat. Cumpăraseşi două pachete de unt în loc de unul. Şi nu aveai dreptul!*

* Notă: Raportarea, în cele de mai sus, la anii ’70-’80, trimite, în ceea ce ne priveşte, la un statut preferenţial, acela al tinereţii ca motivaţie biologică, ceea ce atenuează mult din asperităţile unor asemenea experienţe. Tinereţe revoluţionară...

Decalog

● Nu aveţi dreptul să deţineţi valută. Nu trebuie să intraţi cu valută în ţară.

● Titularul este obligat să predea paşaportul în termen de 48 ore de la înapoierea în ţară (menţiune pe coperta III a documentului cu termen de valabilitate februarie 1996 (A – 0238530); subtitrarea rubricilor – rusă (prima limbă) şi franceză.

● Circulaţi pe trotuarul de vizavi (lozincă-ecrito în faţa ambasadelor ţărilor vestice şi SUA).

● Se eliberează numai o foaie de schimb.

● E interzis să întreţineţi relaţii cu străinii.

● Nu se admit grupe mixte (români + străini; monitor pe pîrtie, pentru lecţii de
ski).

● S-a redeschis Institutul Francez din Bucureşti. Puteţi merge să vă înscrieţi, să luaţi cărţi de la bibliotecă, dar în prealabil e bine să anunţaţi Biroul Organizaţiei de Partid (şedinţă BOB „lărgită“, Muzeul Literaturii Române, anii ’70).

● Maşina de scris trebuie înregistrată la Miliţie. În caz contrar, veţi suporta
rigorile legii. (Pentru detalii, cf. Radu Filipescu.)

● Nu se dă decît un pachet de unt de persoană.

● Să nu daţi relaţii despre agricultura sovietică (!?); („Prelucrare“ de către reprezentantul Biroului de Partid pe sector 1, poreclit „cîinele roşu“, în vederea obţinerii vizei pentru excursie pe cont propriu în Cehoslovacia.)

P.S. Vezi şi „Antinostalgia“ din p. 10.

Foto: L. Muntean