O expoziţie scandaloasă

Cum devin obiectele (şi corpurile) exponabile? Cum se trece graniţa între lucruri care sînt prinse în viaţa de zi cu zi, pe care le folosim, cu care trăim împreună, şi obiecte de privit?

Există un circuit muzeal care cuprinde serii de decontextualizări şi recontextualizări. Fragmente din viaţa cotidiană sînt scoase din contextele de origine şi reintroduse în întreguri ştiinţifice şi pedagogice, unde devin exponate. Exponatul este, întotdeauna, fragmentar şi sensul său e dat, în mare măsură, de cel care expune, de discursul ştiinţific sau estetic în care este expus.

Obiectele şi fiinţele care populează muzeele de orice fel sînt rezultatul unor procese prin care se decide ce merită să fie văzut şi de către cine. În special în muzeele etnografice sau de ştiinţele naturii – unde criteriul estetic nu intră, aparent, în calcul –, hotărîrea de a delimita ceva ca demn de a fi privit şi integrat într-un dispozitiv este mai vizibilă.

Expunerea corpurilor umane – vii sau moarte, întregi sau pe bucăţi – injectează în exponate mai mult decît inevitabila fragmentaritate: le face instabile, supărătoare, deranjante. Nu în mod absolut, însă. Sensibilităţile variază destul de mult, în timp şi spaţiu. În 1878, după ce revolta populaţiei kanak din Noua Caledonie este înăbuşită, capul şi mîna dreaptă a lui Ataï, conducătorul rebeliunii, sînt aduse la Paris, studiate de Paul Broca, expuse în muzeu şi devin subiect al unei comunicări ştiinţifice în Bulletins de la Société d’Anthropologie de Paris. Bucăţi din cadavrul lui Ataï continuă să fie productive odată ce sînt disciplinate de dispozitivele administraţiei şi antropologiei coloniale. În România, după ce este prins, în 1927, Terente, lipovean din Carcaliu, este expus, pe bucăţi, la Institutul Medico-Legal. Continuă să fie productiv, dar disciplinat şi ştiinţific.

Sigur că, în prezent, ni se pare neliniştitoare această activitate post-mortem a craniilor kanak, în muzeele metropolei, fiindcă întreg aparatul colonial a fost deconstruit şi blamat, şi relaţiile de putere din spatele ştiinţei – scoase repetat la iveală.

Disciplina şi productivitatea sînt, însă, în continuare, specifice oricărei întreprinderi muzeale. Începînd din secolul al XIX-lea, de cînd apare muzeul modern, unul dintre principalele lui scopuri este constituirea şi disciplinarea cetăţenilor, pe modelul culturii estetice şi ştiinţifice burgheze. Prin intermediul muzeelor, cultura devine parte constitutivă dintr-un mecanism de guvernare care nu mai mizează exclusiv pe supravegherea şi disciplina corporală impusă – în fabrici, armată, spitale, închisori sau şcoli. Oamenii se autodisciplinează participînd la formele culturale şi la modurile lor codificate de consum – în muzee, expoziţii sau chiar magazine universale. În plus, cetăţenii se informează şi se formează prin intermediul ştiinţelor care îi expun austerei moralităţi a observaţiei constante, a legităţii universului, a coerenţei argumentării şi a autorităţii naturii. Muzeele se desprind, astfel, prin disciplină şi productivitate, de spectacolele de circ, de bîlciuri sau de cabinetele princiare de curiozităţi.

Expoziţia The Human Body de la Muzeul „Grigore Antipa“ a creat, cum era firesc, scandal. Orice expunere de cadavre are, implicit, un potenţial de a crea conflicte. Ce facem cu cadvrele, cu morţii, cum scăpăm de ei sau cum îi ţinem mai aproape (sau cum scăpăm de ei ţinîndu-i aproape) sînt probleme generale, codificate moral şi religios în majoritatea societăţilor. Scandalul de la Antipa nu a fost, însă, decît în mică parte unul de tip secular vs profan sau ştiinţă vs religie.

Corpurile plastinate sînt adăpostite în muzeu alături de animale contemporane împăiate, diorame, schelete de dinozauri şi vînători daiaci de capete. Discursurile şi dispozitivele care ţin aceste lucruri laolaltă provin din zona ştiinţelor naturii. Şcolile îşi duc copiii acolo ca să îi introducă într-o lume guvernată de ştiinţă şi să formeze cetăţeni disciplinaţi şi morali. Cum ajută dinozaurii şi daiacii la formarea micilor sau marilor cetăţeni din România? Asta ţine de magia ştiinţelor şi a statului modern. Cum se înscriu cadavrele plastinate ale chinezilor în această magie modernă? Aici intervine o ruptură şi în asta constă, în mare măsură, caracterul ambiguu-scandalos al expoziţiei.
 
Contextul „primordial“ din care sînt scoase cadavrele expuse la Antipa nu era unul de viaţă trăită (sau sfîrşită). Contextul primordial este unul ştiinţific-profesional, mai exact unul medical, în care cadavrele sînt expuse spre edificarea şi învăţarea viitorilor medici. La Antipa nu sînt, în acest caz, expuse atît corpuri umane, cît exponate anatomice.

Expunerea lor în afara sălii de disecţie poate fi văzută ca un efort pedagogic, un fel de vulgarizare a cunoaşterii medicale. La fel de bine, însă, este vorba de o instalaţie artistică, de exponate cu miză estetică. Expoziţia de la Antipa mizează pe această ambiguitate, pe o expunere ludică a fragilităţii ciclului muzeal, al de decontextualizărilor şi recontextualizărilor. Ne uităm la corpuri, la obiecte de natură umană, deturnate de la ora de anatomie, la instalaţii artistice, la un spectacol de bîlci supertehnologizat, sau la un freak show? Dacă e cîte ceva din fiecare, ce fel de ştiinţă mai poate ţine laolaltă toate semnificaţiile acestea?

Nu e clar cum funcţionează partea disciplinară şi ştiinţifică a expoziţiei, dar, la nivel meta, e o expoziţie prin intermediul căreia se poate gîndi în zona transformărilor ştiinţei, a moralităţii, a disciplinei, a cetăţeniei şi a felului în care ele mai contează în viaţa publică. Deja e foarte mult pentru o expoziţie.

Sigur că, în alte vremuri, în alte expoziţii, se putea gîndi foarte bine şi cu cadavrele lui Ataï şi Terente, dezmembrate la periferie şi readuse la viaţă în metropolă. Un alt scandal învăluie expoziţia de la Antipa – cel al lumilor postcoloniale şi al circuitului banilor, al ştiinţelor şi al corpurilor moarte şi vii. Circuit global pe care îl plătim şi îl întreţinem – local, modest, după puterile noastre –, la muzeul de ştiinţe ale naturii, ca să îl vedem expus în nuditatea lui plastinată.

Călin Cotoi este conferenţiar universitar, coordonatorul unui master în antropologie în cadrul Universităţii Bucureşti. Blog: masterantropologie.wordpress.com.