Căsătoria - idealul unei relaţii complete
Toate tipurile de discurs prezente în societate – de la actorii politici, mass-media şi activişti, la specialişti – deplîng erodarea instituţiei căsătoriei şi a familiei în general. Opţiunile conflictuale cu care se confruntă indivizii contemporani fac tot mai dificil un parteneriat de durată. Căsătoria nu mai este considerată necesară pentru viaţa în cuplu. Credinţa în căsătorie ca un angajament pe viaţă a fost zdruncinată: tot mai multe cupluri, chiar legal constituite, aleg să se despartă. Dorinţa realizării profesionale şi lărgirea oportunităţilor de timp liber au generat opţiuni de viaţă care nu iau în calcul prezenţa copiilor. Căsătoriile între cuplurile LGBT, posibile în tot mai multe ţări, sînt o dovadă a acestor schimbări radicale de perspectivă, mai ales la nivel politic. Anchetele internaţionale longitudinale relevă ca tendinţă generală, în spaţiul occidental, o valorizare mai scăzută a căsătoriei şi a copiilor, o mai mare acceptare a coabitării şi a divorţului, o toleranţă mai ridicată faţă de comportamente sexuale premaritale sau ocazionale, o trecere către roluri de gen asemănătoare şi egalitare.
Tot mai mulţi indivizi nu se căsătoresc sau amînă momentul căsătoriei. Nupţialitatea este într-o scădere continuă în toate ţările Europei, cu o medie pe toate cele 27 de ţări ale Uniunii Europene de numai 4 căsătorii la 1000 de locuitori, în 2011. Căsătoria se încheie rar şi tîrziu: vîrsta medie la prima căsătorie a depăşit 30 de ani.
Modelul nupţial românesc relevă o mare stabilitate în timp, în ciuda schimbărilor inerente din ultimul secol, păstrîndu-se aceleaşi caracteristici fundamentale: o preferinţă ridicată pentru legalizarea relaţiei la vîrste tinere şi o pondere scăzută a celibatului. Toate studiile demografice converg către acest model, de la cele clasice internaţionale, ale lui Hajnal, la cele clasice autohtone, ale lui Trebici, Retegan-Şerbu, Balaci sau Gheţău. Rata nupţialităţii a fost în mod constant printre cele mai ridicate la nivel european, vîrsta medie la prima căsătorie – printre cele mai scăzute, iar ponderea populaţiei necăsătorite – printre cele mai reduse.
În 2012 se înregistrau 5,1 căsătorii la 1000 de locuitori, o valoare peste media europeană, dar în tendinţă descendentă în ultimii ani. Vîrsta medie la prima căsătorie era de 26,2 ani pentru femei şi 29,3 ani pentru bărbaţi, în 2011 – deşi în creştere cu 4 ani faţă de 1990, totuşi sub media europeană. Mai mult, divorţialitatea din România se caracterizează printr-o mare stabilitate în timp, avînd aceleaşi valori din anii 1960: aproximativ 1,5 divorţuri la 1000 de locuitori sau 1 divorţ la 5 căsătorii.
Previziunile pesimiste cu privire la dezintegrarea familiilor şi dispariţia căsătoriei ar trebui privite cu reţinere. Comparaţiile nefavorabile dintre prezent şi trecut pot fi înşelătoare. În secolele trecute, recăsătoririle survenite în urma decesului unuia dintre parteneri (situaţie destul de frecventă, mortalitatea fiind ridicată la vremea respectivă) sînt comparabile cu recăsătoririle survenite astăzi în urma divorţului. Se estimează că durata medie a căsniciei din prezent nu este mult diferită faţă de cea de acum un secol, numai că atunci înceta prin decesul unuia dintre soţi sau prin separări informale neînregistrate, iar astăzi, mai mult prin divorţ.
Şi comparaţia privind frecvenţa încheierii căsătoriilor între trecut şi prezent poate fi suprinzătoare. La începutul secolului al XX-lea, în România se înregistrau 8,3 căsătorii la 1000 de locuitori, nivel pe care l-a atins şi recent (8,8 căsătorii la 1000 de locuitori, în 2007). Cea mai ridicată nupţialitate a fost după al Doilea Război Mondial, în perioada 1946-1950, cînd a atins 11,2 căsătorii la 1000 de locuitori. Deşi evoluţia pe termen lung a fost descendentă, scăderea s-a făcut lent, avînd chiar scurte perioade de reviriment, precum boom-ul din 2007.
Pe lîngă schimbările demografice, care, aşa cum am arătat anterior, analizate obiectiv nu mai sînt la fel de alarmante, discursurile publice deplîng transformările profunde la nivel valoric pe care le-a suferit căsătoria.
„Normalizarea situaţiei“ prin căsătorie este învăţată în procesul de socializare în cadrul familiei şi al grupului de apartenenţă. Mediul social exercită presiuni în vederea căsătoriei, iar indivizii ajung să o interiorizeze ca pe o obligaţie de „a intra în rînd cu lumea“. Căsătoria este considerată o încununare a iubirii şi o condiţie a realizării depline: conform anchetei internaţionale European Values Survey, a fi căsătorit sau a avea o relaţie de durată este o condiţie esenţială pentru a fi fericit în viaţă, pentru 76% dintre români.
Indivizii rămîn ataşaţi de idealul unei relaţii „definitive“, al unui destin comun, condiţie esenţială a împlinirii personale. Există o mitologie vastă care conferă căsătoriei o imagine armonioasă şi statică, atemporală, şi care acţionează la fel de puternic şi în prezent. Indivizii se căsătoresc cu „persoana potrivită“; partenerii sînt mereu aceiaşi ca la început (nu se pot schimba); iubirea dintre soţi este necesară şi fără sfîrşit; nevoile, gîndurile, frămîntările celuilalt sînt simţite, cunoscute spontan în virtutea acestei iubiri; cuplul ajunge mereu la consens; relaţia sexuală merge de la sine; satisfacţia supremă vine odată cu apariţia copiilor.
Sistemul valoric clasic al căsătoriei este unul idealizant, în care căsătoria are un statut unic, special şi este principala modalitate de autorealizare individuală. Funcţionarea sa e bazată pe renunţarea la identitatea proprie, pentru a construi o identitate comună cu celălalt. E animată de idealuri romantice, dar fiecare partener are roluri clar delimitate, pe care trebuie să le îndeplinească.
Deşi dominant, acest sistem valoric nu mai este unanim. Se poate observa o evoluţie lentă către credinţe maritale practice şi individualiste. Căsătoria e considerată mai degrabă ca o datorie impusă de către societate şi mai puţin ca un mijloc de împlinire personală. Chiar dacă aleg să se căsătorească, indivizii se raportează, la viaţa de cuplu, diferit: îşi păstrează autonomia, iar rolurile domestice sînt flexibile. Căsătoria este un parteneriat, un schimb echitabil pentru parteneri, care durează atîta timp cît le oferă suficiente satisfacţii, nu are calităţi de necesitate, veşnicie şi unicitate. Căsătoria nu are loc între parteneri destinaţi unul altuia, între care armonia vine de la sine, ci între parteneri care s-au întîlnit mai mult sau mai puţin întîmplător, dar care continuă să aleagă să fie împreună, cu eforturile aferente de compatibilizare şi înţelegere reciprocă.
Deşi nu mai este singura formă de convieţuire, căsătoria rămîne cea mai frecventă în majoritatea societăţilor şi cu siguranţă în ţara noastră. Pentru majoritatea românilor (80%) căsătoria continuă să nu reprezinte o instituţie învechită. Mai mult, anchetele arată că cei căsătoriţi sînt consideraţi a fi mai fericiţi, de către majoritatea populaţiei, chiar şi de către cei necăsătoriţi. Căsătoria se bazează în continuare pe un model romantic, în care iubirea rămîne condiţia cea mai importantă. Totuşi, iubirea trebuie completată cu solidaritatea partenerilor (încredere, respect, sprijin şi înţelegere reciprocă, fidelitate), dar şi cu sprijin material (condiţii bune de locuit şi bani).
Popularitatea instituţiei căsătoriei, în ciuda răspîndirii modelelor alternative de convieţuire, poate fi privită la nivel simbolic drept o căutăre a unei relaţii complete. Ea este în continuare percepută de către majoritatea indivizilor ca avînd un statut unic, special şi ca fiind un mijloc de împlinire personală. Dar, în interior, nu mai este cadrul unei armonii depline şi al unor satisfacţii cîştigate spontan. Tot mai conştienţi de faptul că adesea este conflictuală cu dorinţele şi nevoile proprii, oamenii privesc căsătoria mai degrabă ca pe un schimb: nu pragmatic, ci simbolic, expresiv. Idealurile romantice despre iubire încep să fie privite cu scepticism, dar căsătoria este percepută în continuare ca fiind bazată pe reciprocitate, iar rolurile şi statusurile sînt tot mai flexibile şi egalitare.
Raluca Popescu este dr. în sociologie, lector la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti şi cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Academia Română. Cea mai recentă carte publicată: Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea contemporană, Polirom, 2009.
Foto: Silviu Gheţie
