"Interdicţiile prin care am trecut m-au făcut să sufăr" - interviu cu Antoaneta RALIAN
Cu doamna Antoaneta Ralian poţi să vorbeşti despre orice: cărţi, filme, tot ce se scrie în presa culturală, personaje literare, muzică, prieteni tineri şi, mai ales, despre cum nu şi-a pierdut pasiunea de-o viaţă. Traduce literatură cu aceeaşi plăcere. Acum „îmblînzeşte“ frazele-mamut ale Virginiei Woolf. În cele cinci ore ale vizitei mele, am trecut de la un subiect la altul. Mi-a povestit şi despre cei doi mari duşmani pe care îi are: timpul şi singurătatea. Am rugat-o să-şi amintească care au fost ciclurile de interdicţii care i-au marcat viaţa. După cum o să vedeţi, n-au fost deloc puţine. Dar cum acest subiect nu reprezintă decît o felie din destinul domniei sale, e un prilej să vă invit, dacă n-aţi făcut-o încă, să-i citiţi povestea în Toamna decanei, volumul de convorbiri cu Radu Paraschivescu (Humanitas, 2011).
Care sînt primele interdicţii de care vă amintiţi?
M-am născut într-o familie mic-burgheză, înstărită, şi am avut guvernantă, Frau Hermine. Din fericire, am avut-o doar vreo doi ani de zile. O şi văd în faţa ochilor – o fată bătrînă, uscată, îmbrăcată întotdeauna în culori sobre, cenuşii, şi care purta pe cap o bonetă albă, cu aripi, ca de călugăriţă. De la această Frau Hermine, de la care am învăţat puţină germană, mi-a rămas înşurubat bine în minte acest Das ist nicht erlaubt („Asta nu e voie“). Asta îmi zicea tot timpul, la fiecare şotie şi poznă copilărească pe care o făceam. Pentru mine, acest Das ist nicht erlaubt al acestei Frau Hermine fost prima interdicţie de care îmi aduc aminte.
Din fericire, perioada acestei guvernante n-a durat decît vreo doi ani şi apoi am intrat sub aripile mamei, care era o femeie inteligentă şi emancipată pentru vremea aia. Fuma, juca cărţi, avea o viziune mult mai deschisă. Aşa a început, pentru mine, educaţia mic-burgheză de acasă, făcută într-un spirit de bun-simţ: niciodată să nu spui un lucru urît cuiva, să nu-l faci să se simtă prost, şi oarecum şi în aura celor zece porunci, care sînt restricţioniste: să nu minţi, să nu minţi etc. Nu era vorba neapărat de interdicţii, ci de norme de educaţie, dar, într-un fel, restricţioniste şi astea.
Din fericire pentru mine, însă, n-am avut restricţiile pe care le aveau fetele din provincie, pe vremea aia, în relaţiile cu băieţii. Cînd am avut o primă foarte mare dragoste, prietenul ăsta al meu venea la mine acasă în fiecare zi şi citeam împreună Proust. La un moment dat, ştiu că a intervenit o ceartă între noi, şi mama, fără să-mi spună nimic, a fost cea care s-a dus la el şi l-a împăcat şi l-a rugat să vină la noi pentru că eu sufeream.
Ce puteţi spune despre a doua etapă de interdicţii pe care le-aţi trăit?
Au venit la rînd restricţiile din liceu. Am fost la un liceu de provincie, cel din Roman, cu profesori foarte buni, dar cu o directoare care era o interdicţie ambulantă, pe două picioare. Ea locuia în incinta liceului şi soţul ei se îndrăgostise de o elevă de clasa a VIII-a şi fugise cu ea. Drept care, această profesoară de română ura, pur şi simplu, toate fetele tinere. Aşa că, în tot timpul liceului, pe lîngă faptul că nu aveam voie să mergem să vedem nici un film şi nici o piesă de teatru, căci ar fi fost decadent şi indecent, toată vara eram obligate să mergem îmbrăcate în uniformă: o rochie gri, un şorţ negru pe deasupra, ciorapi negri, pantofi negri, o pălărie neagră, care se punea de la sprîncene pînă la ceafă. Doamne fereşte să te fi prins fără pălărie pe stradă.
Această profesoară, împreună cu o alta, oribilă, făceau în fiecare după-amiază un tur cu o trăsură cu doi cai, pe strada mare. Noi, elevele, cunoşteam deja ropotul cailor lor, aşa că, atunci cînd îl auzeam, ne refugiam în magazine şi ne ascundeam ca nu cumva să ne vadă. Toţi negustorii erau complici cu noi. O singură dată m-a prins fără pălărie. Aveam un păr frumos pe vremea aia, foarte bogat, de care eram foarte mîndră. La începutul anului, directoarea mi-a ţinut o teorie în faţa întregii clase, spunîndu-mi: „Arătai ca o nebună, cu părul ăla desfăcut...“ Deci, ciclul al doilea de interdicţii a fost al doamnei Mihail.
Ce a venit la rînd?
A venit războiul şi marile interdicţii şi restricţii. Fiind evreică, am fost dată afară din şcoală, eu, care eram premianta clasei. Tatăl meu era directorul băncii comerciale din Roman şi şi-a pierdut postul. Bunicul meu avea o mică făbricuţă de îmbuteliat răcoritoare şi i s-a luat. Am fost scoşi din casa noastră bătrînească şi trimişi la marginea oraşului, la periferie, într-o locuinţă mizeră. În plus, mai era şi steaua galbenă pe care trebuia s-o purtăm în piept. Nu avem voie să ieşim pe stradă după ora 6 seara. Asta era o restricţie cumplită. Cum tata nu mai avea nici o sursă de venit, trăiam din ce vindeam din casă.
Marea interdicţie era, în fond, că nu mai puteaţi să vă trăiţi viaţa dinainte…
Nu ştiu cum s-a întîmplat că toate aceste nenorociri au coincis cu prima dragoste. Aşa că toate ororile erau văzute de mine ca printr-un văl. Cumva estompate. Auzeam ce se întîmplă, dar pentru mine era Florin, care venea la mine, şi Proust, pe care îl asociez cu războiul, cu prima dragoste, cu urîtul şi cu sublimul. Acesta a fost un ciclu de interdicţii dureroase, dar muiate de romantismul acestei iubiri. Pe de altă parte, auzeam de trenurile morţii şi se vorbea că şi Romanul ar fi pe lista lagărelor morţii.
Atmosfera din casă nu vă îngrijora?
Se vorbea în casă, bineînţeles, ştiam din auzite. Erau, totuşi, departe de mine toate ororile care se întîmplau. Acum, aproape că mi-e ruşine cînd mă gîndesc la perioada aia şi la cît de detaşată am putut să fiu atunci. Pe un fundal de moarte şi de grozăvie, o dragoste trandafirie, romantică e ceva ciudat. Dar asta a fost.
S-a terminat războiul, aţi scăpat de nişte interdicţii şi au urmat altele.
Am plecat la studii la Bucureşti. Prima iubire s-a terminat. Eram studioasă, făceam engleza, franceza, italiana, aveam profesori extrem de interesanţi – Dragoş Protopopescu, Basil Munteanu, Nina Façon, Tudor Vianu la estetică.
Din facultate, am fost angajată la Ministerul Învăţămîntului şi Culturii. Ministrul era din Roman, mă cunoştea de mică, fusese coleg de liceu cu fratele meu, ştia că vin dintr-o familie burgheză, dar m-a chemat la el şi mi-a spus că în Minister trebuie schimbate cadrele pentru că avem nevoie de „sînge proaspăt“. Şi au luat studenţi, şefi de promoţie, o masă manipulabilă şi curată din punct de vedere politic. Primul meu job a fost ceva groaznic. Am lucrat la epurarea bibliotecilor. Trebuia să scoatem din bibliotecă tot ce era considerat carte subversivă. Şi subversivă era trei sferturi din literatură: tot ce era filozofie idealistă, tot ce era considerat erotic, tot ce avea vreo trimitere antisocialistă, tot ce era pro-capitalist trebuia scos şi trimis la Fondul Secret.
L-am scos şi pe Călinescu, şi pe Kant din bibliotecă. Şi pe Henry Miller, pe care mai tîrziu l-am tradus cu brio. Mă simţeam groaznic. Veneam acasă şi plîngeam în hohote, mă tot întrebam cine sînt eu să îi scot pe autorii ăştia din bibliotecă, eu, care iubeam atît de mult literatura. Trăiam o situaţie schizofrenică. Pe de o parte, trebuia să fac ceea ce făceam pentru că tatăl meu pierduse absolut totul, soţul meu avea şi el altă poveste – fusese secretar de redacţie, în studenţie, la revista lui Iuliu Maniu, Ţară nouă, şi apoi, periodic, descopereau că fusese ţărănist şi îl dădeau afară din presă. Pe de altă parte, literatura o aveam în sînge de mică.
Pînă la urmă, m-am dus la acest Mihai Florescu, ministrul Culturii, şi i-am cerut să mă transfere în altă parte. Şi m-a transferat la Direcţia Generală a Editurilor. Aici vine alt ciclu de interdicţii şi de restricţii. Era o muncă de rutină, de statistici. Trebuia să analizăm cîte cărţi despre ţărănimea muncitoare, cîte despre proletariat, cîte traduceri apăreau. Toate manuscrisele de la editură treceau întîi pe la noi şi apoi ajungeau la Cenzură. Noi eram stadiul intermediar spre Cenzură. Şi de la Cenzură se întorceau zdravăn cenzurate.
După ce s-a schimbat ministrul Culturii, m-au trimis la munca de jos, pentru că nu aveam dosar bun şi nu eram membră de partid, ceea ce a fost salutar pentru mine. Căci am ajuns redactor la Editura Univers, unde mi-am şi descoperit vocaţia de traducător.
Pentru că de acum ştiam cum e cu cenzura, ce e voie şi ce nu e voie, la redactările de traduceri pe care le făceam, umblam la manuscrise şi tăiam ca-n brînză, pasaje întregi, tot ce ştiam că nu avea cum să treacă. Edulcoram, foloseam perifraze, transformam scene.
Toate aceste cicluri de interdicţii prin care am trecut m-au făcut să sufăr, m-au mutilat sufleteşte, pentru că sînt o sentimentală, o îndrăgostită de literatură şi, trăind toate aceste lucruri, sufeream fizic.
Dar v-aţi răzbunat pe toate aceste interdicţii cînd l-aţi tradus pe Henry Miller…
M-am răzbunat. Am tradus cu voluptate tot limbajul pe şleau al lui Henry Miller. Am scos din mine toate tabuurile, căci ani de zile, cît am tradus Miller, m-am luptat cu mine însămi să le spun organelor sexuale şi actelor sexuale pe nume.
Ca să închei, în ultimul ciclu al marilor renunţări, al teritoriilor pierdute – vorba lui Pleşu –, aş trece interdicţiile medicale de bătrîneţe, care mi se par foarte dureroase: nu mai fuma, nu mai sta la soare, nu mînca sărat, nu mînca dulce. O serie infinită şi nesuferită de nu-uri.
a consemnat Ana Maria SANDU
Foto: R. Avram
