"Interdicţiile prin care am trecut m-au făcut să sufăr" - interviu cu Antoaneta RALIAN

Publicat în Dilema Veche nr. 493 din 25-31 iulie 2013
"Interdicţiile prin care am trecut m au făcut să sufăr"   interviu cu Antoaneta RALIAN jpeg

Cu doamna Antoaneta Ralian poţi să vorbeşti despre orice: cărţi, filme, tot ce se scrie în presa culturală, personaje literare, muzică, prieteni tineri şi, mai ales, despre cum nu şi-a pierdut pasiunea de-o viaţă. Traduce literatură cu aceeaşi plăcere. Acum „îmblînzeşte“ frazele-mamut ale Virginiei Woolf. În cele cinci ore ale vizitei mele, am trecut de la un subiect la altul. Mi-a povestit şi despre cei doi mari duşmani pe care îi are: timpul şi singurătatea. Am rugat-o să-şi amintească care au fost ciclurile de interdicţii care i-au marcat viaţa. După cum o să vedeţi, n-au fost deloc puţine. Dar cum acest subiect nu reprezintă decît o felie din destinul domniei sale, e un prilej să vă invit, dacă n-aţi făcut-o încă, să-i citiţi povestea în Toamna decanei, volumul de convorbiri cu Radu Paraschivescu (Humanitas, 2011).

Care sînt primele interdicţii de care vă amintiţi?

M-am născut într-o familie mic-burgheză, înstărită, şi am avut guvernantă, Frau Hermine. Din fericire, am avut-o doar vreo doi ani de zile. O şi văd în faţa ochilor – o fată bătrînă, uscată, îmbrăcată întotdeauna în culori sobre, cenuşii, şi care purta pe cap o bonetă albă, cu aripi, ca de călugăriţă. De la această Frau Hermine, de la care am învăţat puţină germană, mi-a rămas înşurubat bine în minte acest Das ist nicht erlaubt („Asta nu e voie“). Asta îmi zicea tot timpul, la fiecare şotie şi poznă copilărească pe care o făceam. Pentru mine, acest Das ist nicht erlaubt al acestei Frau Hermine fost prima interdicţie de care îmi aduc aminte.

Din fericire, perioada acestei guvernante n-a durat decît vreo doi ani şi apoi am intrat sub aripile mamei, care era o femeie inteligentă şi emancipată pentru vremea aia. Fuma, juca cărţi, avea o viziune mult mai deschisă. Aşa a început, pentru mine, educaţia mic-burgheză de acasă, făcută într-un spirit de bun-simţ: niciodată să nu spui un lucru urît cuiva, să nu-l faci să se simtă prost, şi oarecum şi în aura celor zece porunci, care sînt restricţioniste: să nu minţi, să nu minţi etc. Nu era vorba neapărat de interdicţii, ci de norme de educaţie, dar, într-un fel, restricţioniste şi astea.

Din fericire pentru mine, însă, n-am avut restricţiile pe care le aveau fetele din provincie, pe vremea aia, în relaţiile cu băieţii. Cînd am avut o primă foarte mare dragoste, prietenul ăsta al meu venea la mine acasă în fiecare zi şi citeam împreună Proust. La un moment dat, ştiu că a intervenit o ceartă între noi, şi mama, fără să-mi spună nimic, a fost cea care s-a dus la el şi l-a împăcat şi l-a rugat să vină la noi pentru că eu sufeream.

Ce puteţi spune despre a doua etapă de interdicţii pe care le-aţi trăit?

Au venit la rînd restricţiile din liceu. Am fost la un liceu de provincie, cel din Roman, cu profesori foarte buni, dar cu o directoare care era o interdicţie ambulantă, pe două picioare. Ea locuia în incinta liceului şi soţul ei se îndrăgostise de o elevă de clasa a VIII-a şi fugise cu ea. Drept care, această profesoară de română ura, pur şi simplu, toate fetele tinere. Aşa că, în tot timpul liceului, pe lîngă faptul că nu aveam voie să mergem să vedem nici un film şi nici o piesă de teatru, căci ar fi fost decadent şi indecent, toată vara eram obligate să mergem îmbrăcate în uniformă: o rochie gri, un şorţ negru pe deasupra, ciorapi negri, pantofi negri, o pălărie neagră, care se punea de la sprîncene pînă la ceafă. Doamne fereşte să te fi prins fără pălărie pe stradă.

Această profesoară, împreună cu o alta, oribilă, făceau în fiecare după-amiază un tur cu o trăsură cu doi cai, pe strada mare. Noi, elevele, cunoşteam deja ropotul cailor lor, aşa că, atunci cînd îl auzeam, ne refugiam în magazine şi ne ascundeam ca nu cumva să ne vadă. Toţi negustorii erau complici cu noi. O singură dată m-a prins fără pălărie. Aveam un păr frumos pe vremea aia, foarte bogat, de care eram foarte mîndră. La începutul anului, directoarea mi-a ţinut o teorie în faţa întregii clase, spunîndu-mi: „Arătai ca o nebună, cu părul ăla desfăcut...“ Deci, ciclul al doilea de interdicţii a fost al doamnei Mihail.

Ce a venit la rînd?

A venit războiul şi marile interdicţii şi restricţii. Fiind evreică, am fost dată afară din şcoală, eu, care eram premianta clasei. Tatăl meu era directorul băncii comerciale din Roman şi şi-a pierdut postul. Bunicul meu avea o mică făbricuţă de îmbuteliat răcoritoare şi i s-a luat. Am fost scoşi din casa noastră bătrînească şi trimişi la marginea oraşului, la periferie, într-o locuinţă mizeră. În plus, mai era şi steaua galbenă pe care trebuia s-o purtăm în piept. Nu avem voie să ieşim pe stradă după ora 6 seara. Asta era o restricţie cumplită. Cum tata nu mai avea nici o sursă de venit, trăiam din ce vindeam din casă.

Marea interdicţie era, în fond, că nu mai puteaţi să vă trăiţi viaţa dinainte…

Nu ştiu cum s-a întîmplat că toate aceste nenorociri au coincis cu prima dragoste. Aşa că toate ororile erau văzute de mine ca printr-un văl. Cumva estompate. Auzeam ce se întîmplă, dar pentru mine era Florin, care venea la mine, şi Proust, pe care îl asociez cu războiul, cu prima dragoste, cu urîtul şi cu sublimul. Acesta a fost un ciclu de interdicţii dureroase, dar muiate de romantismul acestei iubiri. Pe de altă parte, auzeam de trenurile morţii şi se vorbea că şi Romanul ar fi pe lista lagărelor morţii.

Atmosfera din casă nu vă îngrijora?

Se vorbea în casă, bineînţeles, ştiam din auzite. Erau, totuşi, departe de mine toate ororile care se întîmplau. Acum, aproape că mi-e ruşine cînd mă gîndesc la perioada aia şi la cît de detaşată am putut să fiu atunci. Pe un fundal de moarte şi de grozăvie, o dragoste trandafirie, romantică e ceva ciudat. Dar asta a fost.

S-a terminat războiul, aţi scăpat de nişte interdicţii şi au urmat altele.

Am plecat la studii la Bucureşti. Prima iubire s-a terminat. Eram studioasă, făceam engleza, franceza, italiana, aveam profesori extrem de interesanţi – Dragoş Protopopescu, Basil Munteanu, Nina Façon, Tudor Vianu la estetică.

Din facultate, am fost angajată la Ministerul Învăţămîntului şi Culturii. Ministrul era din Roman, mă cunoştea de mică, fusese coleg de liceu cu fratele meu, ştia că vin dintr-o familie burgheză, dar m-a chemat la el şi mi-a spus că în Minister trebuie schimbate cadrele pentru că avem nevoie de „sînge proaspăt“. Şi au luat studenţi, şefi de promoţie, o masă manipulabilă şi curată din punct de vedere politic. Primul meu job a fost ceva groaznic. Am lucrat la epurarea bibliotecilor. Trebuia să scoatem din bibliotecă tot ce era considerat carte subversivă. Şi subversivă era trei sferturi din literatură: tot ce era filozofie idealistă, tot ce era considerat erotic, tot ce avea vreo trimitere antisocialistă, tot ce era pro-capitalist trebuia scos şi trimis la Fondul Secret.

L-am scos şi pe Călinescu, şi pe Kant din bibliotecă. Şi pe Henry Miller, pe care mai tîrziu l-am tradus cu brio. Mă simţeam groaznic. Veneam acasă şi plîngeam în hohote, mă tot întrebam cine sînt eu să îi scot pe autorii ăştia din bibliotecă, eu, care iubeam atît de mult literatura. Trăiam o situaţie schizofrenică. Pe de o parte, trebuia să fac ceea ce făceam pentru că tatăl meu pierduse absolut totul, soţul meu avea şi el altă poveste – fusese secretar de redacţie, în studenţie, la revista lui Iuliu Maniu, Ţară nouă, şi apoi, periodic, descopereau că fusese ţărănist şi îl dădeau afară din presă. Pe de altă parte, literatura o aveam în sînge de mică.

Pînă la urmă, m-am dus la acest Mihai Florescu, ministrul Culturii, şi i-am cerut să mă transfere în altă parte. Şi m-a transferat la Direcţia Generală a Editurilor. Aici vine alt ciclu de interdicţii şi de restricţii. Era o muncă de rutină, de statistici. Trebuia să analizăm cîte cărţi despre ţărănimea muncitoare, cîte despre proletariat, cîte traduceri apăreau. Toate manuscrisele de la editură treceau întîi pe la noi şi apoi ajungeau la Cenzură. Noi eram stadiul intermediar spre Cenzură. Şi de la Cenzură se întorceau zdravăn cenzurate.

După ce s-a schimbat ministrul Culturii, m-au trimis la munca de jos, pentru că nu aveam dosar bun şi nu eram membră de partid, ceea ce a fost salutar pentru mine. Căci am ajuns redactor la Editura Univers, unde mi-am şi descoperit vocaţia de traducător.

Pentru că de acum ştiam cum e cu cenzura, ce e voie şi ce nu e voie, la redactările de traduceri pe care le făceam, umblam la manuscrise şi tăiam ca-n brînză, pasaje întregi, tot ce ştiam că nu avea cum să treacă. Edulcoram, foloseam perifraze, transformam scene.

Toate aceste cicluri de interdicţii prin care am trecut m-au făcut să sufăr, m-au mutilat sufleteşte, pentru că sînt o sentimentală, o îndrăgostită de literatură şi, trăind toate aceste lucruri, sufeream fizic.

Dar v-aţi răzbunat pe toate aceste interdicţii cînd l-aţi tradus pe Henry Miller…

M-am răzbunat. Am tradus cu voluptate tot limbajul pe şleau al lui Henry Miller. Am scos din mine toate tabuurile, căci ani de zile, cît am tradus Miller, m-am luptat cu mine însămi să le spun organelor sexuale şi actelor sexuale pe nume.

Ca să închei, în ultimul ciclu al marilor renunţări, al teritoriilor pierdute – vorba lui Pleşu –, aş trece interdicţiile medicale de bătrîneţe, care mi se par foarte dureroase: nu mai fuma, nu mai sta la soare, nu mînca sărat, nu mînca dulce. O serie infinită şi nesuferită de nu-uri.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: R. Avram

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Factură de aproape 15.000 de euro la telefonul mobil, după accesarea unui link necunoscut
Este păţania unei familii din Sighetu Marmaţiei, după ce fiul lor a deschis un link necunoscut. Apelurile au început să curgă, ajungând la câte 500, zilnic. Factura uriaşă de peste 70.000 de lei va trebui achitată de către titularul abonamentului.
image
Amantele criminale din Bihor, trimise în judecată. Victima, care era soţul uneia, le  „agasa“ pentru că voia sex cu nevasta
Cele două femei din Bihor care i-au plătit 40.000 lei unui interlop, ca să-l ucidă pe soţul uneia dintre ele, au fost trimise în judecată, procurorii susţinând că acestea aveau o relaţie amoroasă, iar soţia victimei se simţea agasată de faptul că el voia să facă sex.
image
Fetiţă de doi ani, căzută de la etajul trei al unui hotel din Eforie Nord. Copila a fost găsită de un turist în iarbă
O fetiţă de doi ani a căzut de la etajul hotelului Delfinul din staţiunea Eforie Nord. Accidentul s-a produs luni, 4 iulie, ora 11.30, la Hotelul Delfinul din staţiunea Eforie Nord. La faţa locului a ajuns un echipaj al Ambulanţei.

HIstoria.ro

image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.
image
SUA și Republica Dominicană - Cum a eșuat o anexare dorită de (mai) toată lumea
Pe 2 decembrie 1823, într-o vreme când majoritatea coloniilor spaniole din Americi își declaraseră independența sau erau pe cale s-o câștige, președintele SUA, James Monroe, a proclamat doctrina care-i poartă numele și care a devenit unul dintre documentele emblematice ale istoriei politice a SUA și a lumii.