Inima? Un loc greu accesibil

Publicat în Dilema Veche nr. 494 din 1-7 august 2013
Inima? Un loc greu accesibil jpeg

Inima incompletă

La drept vorbind, din punct de vedere religios sau spiritual, inima începe să fie interesantă abia dincolo de cord şi corazon, dacă ultimul termen e înţeles ca sediu al pasiunii şi al sentimentului. Nu că centrul corpului şi centrul afectelor nu ar fi importante. Sînt din plin. Ele fac obiectul a tot felul de investiţii religioase, care pot merge de la spectacol la ordine interioară. Nu foarte rar, elogiul unei vieţi date drept model de credinţă înşiră mortificări de performanţă, campionate ale postirii, gimnastica neobosită a închinăciunilor. Cînd asişti la aglomerarea lor cantitativă, te temi pentru cordul acelui personaj, ai impresia că raportul cu Dumnezeu e un test de rezistenţă fizică. Căci dacă, în relatările ascezei biruitoare, datele corpului sînt negate pînă la miracol, totuşi, corpul este cel care ocupă scena; el se impune atenţiei evlavioase; el e nivelul unde pare că trebuie să se concentreze efortul credinţei. Distanţa faţă de această atitudine nu a lipsit. În secolul V, de pildă, Theodoret din Cyr, important exeget şi teolog, spunea că preţuieşte la Simeon Sîlpnicul mai mult stăpînirea de sine, decît minunile şi suspendarea pe coloană, în văzduh.

Inima, ca sediu al sentimentelor, are şi ea mare succes în anumite concepţii despre credinţă. Iubirea de Dumnezeu devine aici tremur eterat, revărsare barocă de simţiri, ochi daţi peste cap, căldură duşmană reflexivităţii. Căderea şi restaurarea omului devin o melodramă. E de ajuns să asculţi anumite predici moraliste, tot atît de onctuoase pe cît de peremptorii. Sau cîntările corului din majoritatea bisericilor de oraş. Cele din urmă ezită între şerbet muzical şi jelanie. Dulci, foarte dulci, cînd mai acute, cînd mai stinse, se tînguiesc moale, la nesfîrşit, atingînd cote insuportabile de afectare. Te înfiori la gîndul că ele corespund muzicii slăvitoare a îngerilor. Te sperii la ideea că infinitul divin ar putea să semene cu ele, să fie atît de plicticos. Noroc că mai există locuri liturgice ca Stavropoleos, că muzica liturgică veche a devenit materie de studiu şi de practică ceva mai largă.

Credinţa-sentiment mulţumeşte nivelul individual din om. Individul, cu gospodăria lui psihică, cu grija pentru chipul său particular, găseşte în ea un tonifiant, un loc unde îşi poate investi exaltant tocmai particularităţile. Credinţa-sentiment îi dă avantajul de a-şi cultiva tandru subiectivitatea. Îşi poate plăsmui chiar propria variantă de sens religios, eventual prin mixajul unor date din tradiţii diferite. Dacă e să risc o tipologie a vieţii religioase, inima- corazon – în sensul de mai sus – ar corespunde individualismului religios modern, cu reţetele sale private de credinţă. În schimb, integrismul şi ortopraxia mizează pe cord, pe corporal, pe disciplina exterioară, sensibilă, materială a religiei.

Cetate, oglindă, fotografie

Dar tipologia e valabilă numai dacă nivelul corporal al inimii şi cel afectiv rămîn de sine stătătoare. Or, în concepţia tradiţiilor spirituale, inima are o verticală mai adîncă – şi mai înaltă – care leagă aceste straturi exterioare de inima profundă, cu adevărat centrală pentru fiinţă. Mai adîncă, fiindcă acel strat e temelia greu accesibilă a sinelui, locul ascuns, cel mai lăuntric, radical. În fiinţa noastră, straturile reflexivităţii, imaginaţiei, sentimentelor, corporalului ne sînt familiare, lucrăm cu ele, avem experienţa lor. Dar dincolo de ele, e acest loc la care noi, oamenii comuni, nu ajungem decît în mod excepţional. Efortul spiritual al concentrării, asceza minţii şi a corpului vizează, într-o primă instanţă, calmarea tuturor straturilor periferice, pentru ca prin apele lor limpezite să se poată străvedea locul inimii radicale. Risipirea, agitaţia, cupiditatea şi multe alte „rele“ sînt condamnate fiindcă împiedică accesul către acest centru. Spiritual vorbind, cord şi corazon îşi recuperează ordinea în momentul cînd mişcările lor sînt orientate de inima profundă, cînd îşi primesc de la ea vibraţia.

Şi, desigur, inima are o înălţime transcendentă fiindcă în ea se întipăreşte imaginea divinului, prezenţa lui reflectată. Inima ca Brahma-loka – în tradiţiile Indiei, ca secret (sirr) al fiinţei – în sufism, ca suport pe care e gravat chipul lui Christos în om, această inimă e mai adîncă şi înaltă decît individul din noi. Pe verticala aceasta, el se poate recupla la destinul persoanei, apt să se dezvolte pînă la intimitatea cu transcendentul, să-l „cuprindă“ fără mărginire. În Comentariu la Cîntarea Cîntărilor, Origen interpretează, la un moment dat, pasajul din II Corinteni 6, 16, unde Christos spune: „Voi locui în ei şi voi umbla.“ Se referă – glosează Origen – la „cei care oferă Logosului o lărgime a inimii lor atît de mare, încît se poate spune că acolo Logosul se preumblă şi anume în spaţiile unei înţelegeri tot mai întinse şi a unei cunoaşteri tot mai vaste.“

„Lărgirea“ inimii prin credinţă face parte din vocabularul „tehnic“ al religiilor. Nu e o metaforă. Are semnificaţie precisă şi metode care să susţină (nu să asigure) înaintarea spre acest ideal. Cum arată o inimă lărgită, atît de amplă încît să cuprindă „de necuprinsul“, atît de unificată încît să fie locul adecvat al Unului?

În secolul al XIII-lea, Meister Eckhart relua imaginea platoniciană a cetăţii pentru a indica – de astă dată pe nemţeşte – starea [Stat] sufletului bine amenajat pentru infinitul divin. „Stat şcetateţ în sens spiritual e sufletul. Şi are acelaşi înţeles ca civium unitas; e la fel cu o cetate, care e închisă faţă de cele din afară şi unificată înlăuntru [prin unitatea cetăţenilor ei]. Tot aşa trebuie să fie sufletul în care Dumnezeu e nevoit să curgă; să se păstreze nestînjenit de cele exterioare, iar înlăuntru unificat în toate puterile lui...“ (Predica 81). Puterile periferice, individuale ale fiinţei nu sînt, aşadar, eliminate, respinse, retezate. Sînt reorientate, transmutate şi articulate în cetatea inimii, ea însăşi cupă pentru torentul divin.

Iar Eckhart nu e decît un moment dintr-o lungă tradiţie contemplativă. Spiritualii intenşi se luptă să obţină o „inimă unificată“, potrivit îndemnului biblic (Deut. 6, 5) de a-l iubi pe Dumnezeu „din toată inima“ (kôl lêb), cu o „inimă unită“ (lêb ‘ehâd). Antoine Guillaumont arată, în Originile vieţii monahale, ce datorează această temă filozofiei elene, dar mai ales concepţiilor iudeo-creştine. Idealul fiinţei unificate e cel care dă numele monahului. Monakhos, în greceşte, yâhîd, în ebraică – îl indică pe cel care caută să devină „unu“, să-şi unifice facultăţile în centrul lui adînc. Guillaumont citează, printre altele, spusa unui călugăr anonim: „Inima palmierului e una singură, albă şi reuneşte toate lucrările lui. La fel, inima drepţilor e una, simplă, privind numai spre Dumnezeu.“ Dar simplitatea aceasta nu desfiinţează „diversitatea lucrărilor“, ci o organizează, îi dă reperul şi sensul decisiv. Tot ea îi dă eficacitate exterioară.

O altă imagine care exprimă calitatea inimii profunde e oglinda. A-ţi desprinde inima din lanţurile gîndurilor particularizante, „egoiste“, posesive, a obţine „o inimă nedezbinată“ revine la a oferi chipului divin propria ta oglindă: limpezită, unificată şi unică. Iată de ce, în vocabularul contemplativ, o temă importantă e „şlefuirea oglinzii inimii“. Rumi, mistic musulman din secolul al XIII-lea, spunea despre sufiţi: „Ei şi-au lustruit inimile, şi le-au curăţat... Cel desăvîrşit păstrează în sine infinita formă fără formă a Invizibilului, reflectată în oglinda propriei inimi.“ Pentru aceeaşi temă, un ascet creştin din pustie, Filotei Sinaitul, a inventat cîndva, în secolul al XII-lea, termenul „a fotografia“. „Fotografia mistică“ – după cum o numeşte Irénée Hausherr în Dictionnaire de spiritualité – ia inima limpezită, lucidă, vigilentă, drept suport. „Să ne păzim cu toată atenţia inima de gîndurile care ar putea întuneca oglinda sufletului, în care se zugrăveşte cu trăsături de lumină (photeinographeístai) Christos“ – „Capete despre trezvie“, 23, Filocalia, vol. IV. În Phasmes, istoricul de artă Georges Didi-Huberman i-a dedicat personajului un capitol unde, cu o pitorească intensitate, evocă asceza incandescentă a celui care a putut gusta „bucuria infinită a imaginii fără formă“.
    
Calea inimii

Această frumoasă tematică, generatoare de imagini poetice, mai e expresivă astăzi? Mai interesează ea viaţa credinţei? Ca în trecut, ca întotdeauna, ea îi atrage pe cei care îşi trăiesc credinţa ca pe un drum vertical. În orice caz, de la Apoftegmele pustiei şi Povestirile pelerinului rus, pînă la ediţii de texte ori lucrări privind mistica creştină şi tradiţiile contemplative ale lumii, există o literatură abundentă care îşi găseşte public european. În anumite medii monahale sau spirituale, „calea inimii“ e o temă însemnată, face obiectul meditaţiei şi al practicii religioase. În România, prestigiul Filocaliei, tradusă şi editată de părintele Stăniloae, sau demersul grupului de la Antim – pe care l-a restituit hermeneutic André Scrima – sînt doar cîteva semne că tema rămîne vie.

Dar fie că e obiect de interes cultural, de meditaţie sau de practică religioasă, ceea ce propune „calea inimii“ nu e exaltarea afectelor, ci rafinarea mentalului, o luciditate care să organizeze întreaga fiinţă. Ea cere „paza minţii“, atenţie, rafinament în judecarea şi selectarea gîndurilor, unificarea lor în inimă, veghea interioară. E o cale de cunoaştere către statura completă a umanului.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cele mai recente cărţi publicate: Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.

Foto: D. Călinescu

index jpeg 2 webp
Pantofii lui Van Gogh
Este înțelegerea pașnică, în febrila încrîncenare de a nu mai vrea să înțelegi nimic.
p 10 jpg
Boema ca o operă
În opera lui Puccini, marile încercări ale vieții (iubirea și moartea, boala, prietenia) sînt livrate în forma lor epurată, căci personajele le trăiesc boem.
p 11 desen de J  J  Grandville jpg
Paris, ultimii boemi
Cum recunoști azi un boem, la Paris?
image png
În stație la Boema
Pentru Ozun, „stația” boemei trece, așadar, fără să lase urme nici măcar în amintire.
image png
Îndreptar boem
Să reținem amprenta lăsată de acești grozavi pictori asupra istoriei artei, asupra dumneavoastră, asupra mea.
p 13 jpg
Trei roluri ale boemei în cultura română
Fără îndoială, boema e una dintre puterile literaturii și artei asupra societății.
p 14 jpg
Boemul, un desuet?
De aceea, viața boemă a fost și fericit asociată cu aristocrația interioară și eleganța profunzimii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Începe vara
Tranziția pe care o aduce toamna poate fi de multe ori delicată, ca o dulce amînare.
11642099644 1a9d5559e6 o jpg
A treia fiică a anului
Toamna întind mîna după paharul de vin și fotografii vechi, mă duc la tîrgul de cărți, ascult teatru radiofonic.
Chisinau Center4 jpg
Toamna-Toamnelor
Pentru mine, Chişinăul devenise, încet, un oraș galben, despre care îmi plăcea să spun că găzduiește Toamna-Toamnelor.
p 11 sus Sonata de toamna jpg
Lasă-mi toamna
În „Sonata de toamnă” (1978), Ingmar Bergman dedică acest anotimp transpunerii unei întîlniri dintre o mamă și o fiică înstrăinate.
31524231041 19fca33e3b o jpg
Viața începe cînd cade prima frunză
Și-acum, la 33 de ani, îmi cumpăr haine noi odată cu fiecare început de toamnă, de parcă m-aș pregăti iar pentru școală.
p 12 sus WC jpg
Delta
Septembrie era pentru noi și luna marii traversări a lacului Razelm.
51604890122 85f6db3777 k jpg
Toamna vrajbei noastre
„Nu «Rarul umple carul», ci «Desul umple carul»!“
3035384225 17c8a2043e k jpg
Toamna între maşini paralele
Ne mai amintim cum arăta o toamnă în București în urmă cu 17 ani?
p 14 WC jpg
p 23 WC jpg
Make tea, not war
Ori de cîte ori englezii nu se simt în largul lor într-o situație (adică aproape tot timpul), pun de ceai.
image png
SF-ul din viețile noastre
Dosarul de acum e o revizitare a unor epoci dispărute.
p 10 la Babeti WC jpg
Cine te face voinic?
Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.
image png
Sînt atît de bătrîn, că
Sînt atît de bătrîn, că în copilăria mea dudele se mîncau de pe jos, din praf.
image png
În tranziţie
O zi şi o noapte a durat, cred, aşteptarea pe trotuarul primului McDonald’s, pentru un burger gratuit.
p 11 la Rugina jpg
Avem casete cu „Casablanca“
Fell in love with you watching Casablanca.
p 12 la Mihalache jpg
Unde ești?
„Și după aia pot să plec?” „În nici un caz!” „Nu mai înțeleg nimic!”, se bosumflă. Nu știu dacă e ceva de înțeles, m-am gîndit, dar nu i-am mai spus.
image png
Cu o bursă de studii la Berlin
Mă întreb cum s-ar mai putea realiza astăzi experiența unei călătorii în care totul nu e planificat dinainte pe Internet

Adevarul.ro

image
Fiara de plastic. Povestea Daciei „Lăstun“ Maxi, un Fiat 500 al românilor, care nu a mai ieșit pe poartă
Dacia 500 „Lăstun“ ar fi trebuit să fie pentru români cam ce a fost Fiat 500 pentru italieni, Renault 5 pentru francezi, WV pentru germani. O mașină din gama mini, mai degrabă pentru tineret. O maşină de oraş, potrivită pentru transportul urban. A fost ideea și dorința lui Nicolae Ceaușescu
image
SPECIAL Elvira Popescu: de la actriță la contesă, devenită „Notre Dame du Théâtre“ FOTO/VIDEO
Cum a ajuns o româncă din București să devină o actriță contesă mai cunoscută în Franța decât celebra Greta Garbo.
image
Lista celor mai periculoase alimente din lume. Cinci alimente la care nu te-ai aștepta să fie incluse
În întreaga lume, există anumite alimente periculoase care pot provoca de la intoxicații alimentare ușoare până la deces, în cazuri extreme.

HIstoria.ro

image
Un posibil caz de braconaj arheologic în Moldova, în secolul al XVII-lea
Un posibil caz de braconaj asupra unui tumul din Moldova istorică este consemnat într-un document de la 1635, notează arheologul Vasile Diaconu, pe pagina sa de Facebook.
image
Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei
În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:
image
Zguduitoarea dramă amoroasă din Brăila, care a captivat presa interbelică
În anii 1923-1924, numita Anny Bally din Brăila, „de o frumuseţe rară“, a încercat să se sinucidă din dragoste. În 8 noiembrie 1924, tot din amor, şi-a împuşcat iubitul, după care s-a împuşcat şi ea.