"Mai pune, stăpîne, mai lasă, jupîne" - un mariaj de diamant

Ioan STOLERU
Publicat în Dilema Veche nr. 492 din 18-24 iulie 2013
"Mai pune, stăpîne, mai lasă, jupîne"   un mariaj de diamant jpeg

În sufrageria soţilor Badea, într-o vază mică, stau cîteva flori de grădină, culese de bărbatul care în iarna asta împlineşte 90 de ani. Deşi sînt căsătoriţi de 60 de ani, Nori şi Crăciun – cum le spun apropiaţii – încă îşi mai fac surprize, ca doi tineri îndrăgostiţi. „La două-trei zile mă trezesc că vine cu o floare. Chiar dacă nu o cumpără mereu, o rupe de undeva şi mi-o aduce“ – povesteşte femeia cu mîndrie. Înainte să începem a vorbi, şi-a tras scaunul mai aproape de soţul ei. „Vino mai aşa, că vreau să stau lîngă tine.“

Cei doi s-au cunoscut în Rădăuţi, în 1951, întîmplător, pe stradă, prietena ei cea mai bună fiind atunci cu un ofiţer care avea să-i devină soţ. În aceeaşi seară au fost la film, din grupul lor făcînd parte şi tînărul Crăciun, locotenent în Regimentul 12 Grăniceri Rădăuţi. „Ce mi-ai dat chiştocul ăsta lîngă mine?“ l-a ciupit Eleonora pe însoţitorul prietenei ei. „Eu visam, în tinereţea mea, pînă să-l cunosc, un bărbat înalt, şi el era mai scund“ – îmi mărturiseşte Eleonora, în timp ce soţul, lîngă ea, rîde. A încercat să se mute pe alt rînd în sala de cinema, dar în cîteva clipe a apărut şi Badea. „Măi, ăsta-i iar lîngă mine“ – l-a ciupit, din nou, pe militar. „Însă din aceeaşi seară m-a condus acasă şi m-a sărutat. Mi s-a părut cam...“ „Îndrăzneţ“ – o completează mîndru bărbatul, rîzînd iar. „Aşa, îndrăzneţ, dar a doua zi abia aşteptam să-l întîlnesc.“ Trec cîteva minute de cînd m-am aşezat la masa lor şi abia observ că Nori i-a luat mîna lui Crăciun într-a ei, aproape cum fac adolescenţii în liceu, pe sub bancă.

La drum, cu o pilotă şi două perne

Aşa au pornit la drum, ea, Eleonora Tcaciuc, încă elevă de liceu, refugiată cu familia din Cernăuţi, şi el, Crăciun Badea, din comuna Gostavăţu, judeţul Olt (fost Romanaţi), repartizat la Rădăuţi după ce în 1949 fusese avansat la gradul de locotenent. S-au cunoscut în septembrie, iar el, în decembrie, deja pleca la Oradea, comandant de companie elevi în Şcoala Militară Ofiţeri Grăniceri din localitate. „În ’52, eu am terminat şcoala, m-a cerut în căsătorie, bineînţeles că abia aşteptam“ – rîd amîndoi – „şi în ’53, la 15 aprilie, ne-am căsătorit.“ Însă la două-trei zile, bărbatul trebuia să plece înapoi la Oradea. Deşi îşi trimiteau scrisori, cei doi n-au putut sta departe unul de celălalt, aşa că Eleonora a mers după el. „Într-o pătură, am făcut o bocceluţă cu o pilotă, două perne, o singură lenjerie de pat şi cu cîteva haine de-ale mele şi m-am dus la el. Acolo, el cumpărase două farfurii late, două adînci, două furculiţe, două linguri, o crăticioară, o oliţă, şi cu asta am pornit.“ De-atunci, tot pe drumuri au fost; de la Oradea la Galaţi, apoi la Cîrja, judeţul Vaslui, pe frontieră; de-acolo, înapoi la Galaţi, de la Galaţi la Bîrlad, apoi Brăila, Rădăuţi şi Suceava, în funcţie de posturile pe care le ocupa Crăciun. Însă faptul că au fost mereu pe drumuri n-a deranjat-o niciodată pe Eleonora. „Cînd soţul meu era la Bîrlad, nu găsea casă, era mereu trimis pe frontieră şi era greu să umble, să caute chirie. Mi-am luat amîndoi copiii mici şi am mers la hotel, ziua îi duceam la o cunoştinţă undeva, acolo, în Bîrlad, şi umblam din loc în loc şi la două zile mi-am găsit casă cu chirie şi am stat cu soţul meu împreună. Nu puteam sta singură în altă parte“ – povesteşte femeia. Adesea, cînd Nori spune ceva, amintindu-şi de trecutul lor împreună, soţul pune mîna la gură şi rîde ghiduş, mîndru de cîte-au realizat şi au îndurat împreună.

Deşi au plecat de jos şi cu foarte puţin, Eleonora mereu aminteşte că nu sărăcia i-a ţinut împreună, ci faptul că erau alături şi ţineau unul la altul. „Să ştiţi, niciodată nu m-a deranjat, chiar dacă aveam o singură pereche de pantofi“ – şi deodată i se schimbă vocea, devenind mai duioasă – „dar eram împreună, şi oriunde ne-am mutat, ne-am dus cu dragoste.“ Pe femeie nu o deranjează nici faptul că n-a purtat rochie de mireasă, chiar dacă în pozele de nuntă aşa apare îmbrăcată. Cum vremurile de după război erau grele, a fost doar cununia civilă şi o petrecere, o masă cu cîţiva vecini şi prieteni. Nu erau bani, „tata, ca să mă înscrie la Liceul Comercial din Rădăuţi, şi-a vîndut o cămaşă.“ Imediat vine explicaţia şi pentru poze: „Le-am dat la un fotograf şi le-a făcut aşa, din cărbune, nu ştiu cum, şi m-a făcut mireasă.“ Dar nu o supără că n-a purtat rochie atunci, e bucuroasă de toate celelalte satisfacţii pe care i le-a adus timpul, în contextul în care acum se fac nunţi scumpe, „cu şapte metri trena şi în şapte luni divorţul“. „În schimb, am ţinut aşa de mult cînd s-au căsătorit copiii, ei să aibe, miresele să aibe rochii frumoase“ – mărturiseşte aceasta. Şi acum, cînd consideră că s-au realizat, nu vorbeşte despre banii strînşi de-a lungul timpului, ci „uitaţi, e plină casa de nepoţi, de strănepoţi“, şi îmi aduce, unul cîte unul, tablourile de prin cameră, cu toate rudele.

Mereu aşteptîndu-l cu mîndrie

Au rezistat de-a lungul timpului, de pe vremea în care erau tineri şi făceau „ceaiuri“, se adunau la cineva acasă, aduceau un acordeon şi se distrau, ieşeau la o prăjitură sau la un sirop, şi pînă acum, cînd au grijă unul de altul cu aceeaşi dragoste tinerească, prin „înţelegere, toleranţă şi comunicare“. „Fără astea nu se poate. Nu există casă în care să nu ai discuţii. Şi noi ne culcăm uneori seara supăraţi, ştiţi cum se spune, maţele-n om tot se-ncurcă cîteodată. Dar ne culcăm spate la spate şi dimineaţa ne trezim faţă în faţă şi uităm. Întotdeauna trebuie să te gîndeşti, să ai încredere, să discuţi. Să mai laşi, cum se spune, «mai pune, stăpîne, mai lasă, jupîne». Şi atunci totul merge.“

Gelozie, în schimb, n-a existat niciodată. Chiar dacă – îmi povesteşte domnul Badea, rîzînd – a lucrat la un moment dat şi cu zeci de mii de femei. „La gărzile patriotice, în Suceava, instruiam 48.000 de femei şi nu s-a întîmplat nimic. Ea era înţelegătoare“ – spune bărbatul. Şi ea îl completează, mărturisind că singura dată cînd i-a fost într-adevăr frică de ceva a fost cînd intraseră ruşii în Cehoslovacia şi el a stat o lună în cazarmă. În rest, ştia cu ce se ocupă şi era obişnuită şi cu faptul că pleca nopţile. „Erau seri cînd ne culcam împreună şi suna telefonul şi-l chemau, că pe frontieră a trecut nu ştiu ce animal sau infractor şi, de multe ori, nu-l mai găseam în pat, el era plecat. Stătea de multe ori cu telefonul în faţă, să aştepte ce veşti mai sînt de pe frontieră. Ştiind că stă acolo, mă duceam de multe ori la film, cu un copil în braţe şi cu altul de mînuţă, să văd şi eu un film sau teatru. Dar a fost frumos. Ne întîlneam. Niciodată nu ne-am certat şi nu i-am reproşat că mă lasă atîta singură.“ Şi, aşa cum îşi aminteşte şi acum Crăciun zîmbind, „se uita pe geam ca să mă vadă cînd vin de la serviciu.“ „Vai, nu mai spun, da. Eram la Rădăuţi şi mă uitam pe geam din bucătărie, se vedea strada pînă în capăt, şi cînd îl vedeam venind, atîta de frumos era şi atîta de mîndră eram de el“ – se înduioşează iar femeia.

Inima e încă tînără

Soţii Badea n-au timp să se plictisească. Avînd o familie aşa de mare, cu fraţi, copii, nepoţi şi strănepoţi, mereu aşteaptă să vină cineva pe la ei. „Şi se practică surprizele la noi în familie“ – mai spune Eleonora. Cînd au făcut nunta de aur, de exemplu, ei credeau că vor merge doar la o masă într-un local din centrul oraşului, dar au venit copiii de prin toată ţara şi alţi apropiaţi de-ai soţilor. „Am avut foste colege de liceu care au venit din Constanţa, din Oradea, din Iaşi, din Rădăuţi, de aici, din Suceava.“ Apoi, la 55 de ani de la căsătorie, au aflat că nepoata de la Timişoara se logodeşte, „şi ne-au luat de-acasă şi ne-au dus şi acolo.“ Anul acesta, în aprilie, au sărbătorit nunta de diamant, 60 de ani de căsnicie, şi au făcut o festivitate între rude şi prieteni.

Chiar dacă soţii Badea au atins o vîrstă la care alţii abia visează, cei doi se consideră încă tineri. „Să ştiţi că inima e tot tînără şi acum, chiar dacă bate mai greu“ – spune femeia, iar Crăciun rîde, povestindu-mi că are 75 de ani de serviciu, că lucrează încă de cînd a terminat clasa a VII-a şi l-au pus telefonist la Primărie. Şi acum lucrează, este preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, filiala Suceava, şi se îngrijeşte de aceştia şi de văduvele veteranilor. Cînd era în spital, încerca să facă în aşa fel să iasă mai repede, să se poată ocupa de distribuţia biletelor pentru veterani. Tineri sînt şi în ce priveşte dragostea lor. Cînd se trezesc, îşi dau „Bună dimineaţa“ şi se sărută; cînd soţul pleacă la sediu, la fel. „Aşa, ca doi bătrîni, dar totuşi e dragoste, e iubire“ – completează femeia.

E fascinant să auzi doi oameni care se cunosc de 62 de ani şi de 60 sînt căsătoriţi, spunînd că-şi doresc doar să mai aibă ceva timp să fie împreună. „Cînd nu pot dormi noaptea, mă rog să ne mai dea zile, să mai fim cîtva timp împreună“ – îmi spune nu o dată Eleonora, bucuroasă de bărbatul de lîngă ea şi emoţionată, în acelaşi timp. Şi, înainte să plec, îmi mai spune că pe lumea cealaltă nu ştie ce va fi, aşa că speră să trăiască cît mai mult în asta, dar nu singură, ci alături de soţul ei.

Ioan Stoleru este jurnalist la revista Opinia studenţească.

Foto: I. Stoleru

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.