Inimă şi globalizare

I-am întrebat pe cîţiva prieteni plecaţi din ţară şi avînd parteneri de alte naţionalităţi (francezi, nemţi…) cum e cu inima în relaţiile… globale. Cum s-au cunoscut cu partenerul/a. Dacă, în perioada de acomodare şi… făcut curte au constatat vreo deosebire între „ritualurile“ de acest fel ale lui/ei şi ale partenerului. Dacă s-au lovit de faimoasele „stereotipuri etnice“ şi culturale, în relaţionarea cu acesta. În ce măsură şi cum a contat partea religioasă. Ce lucruri au găsit în comun şi ce diferenţe. Cum reuşesc să convieţuiască şi să îmbine ambele stereotipuri.  (Iaromira Popovici)

● Oana Popa, funcţionară, Paris

Ne-am cunoscut la un master, acum 18 ani. Am constatat o grămadă de deosebiri în ritualuri. M-a şocat puţin că, aproape de la primul rendez-vous, am plătit „nemţeşte“. De altfel, soţul meu e neamţ şi, dat fiind stereotipul, am „înghiţit“ mai uşor afrontul. De-abia după ani de zile nu mă mai împiedic cînd mă dau jos din autobuz, aşteptînd să-mi întindă mîna, dacă a coborît el primul… Nici un bărbat „occidental“ n-are obiceiul să ajute o femeie să se dea jos dintr-un mijloc de transport. Iar eu, cum eram obişnuită să mi se ofere un braţ de fiecare dată, mă împiedicam în mod sistematic. Viitorul meu soţ, pînă să-i explic cam cum stă treaba cu autobuzele prin Balcani, ajunsese deja la concluzia că sînt „împiedicată“.

Te loveşti, fără să vrei, aproape în fiecare zi. Majoritatea, din fericire, sînt benigne şi te fac mai mult să rîzi. Cu altele, după o mică furtună nesemnificativă, se ajunge la normal. Lumea e din ce în ce mai pestriţă în oraşele mari şi diferenţele culturale sînt vizibile de cum dai colţul străzii, aşa că ne aşteptam amîndoi.

Religia şi-o practică fiecare „pe cont propriu“, însă, cum nu ajunge şi în casă, fiind amîndoi creştini şi neavînd vreun impact dietetic major, din nou, nu reprezintă un subiect major. Nu cred că diferenţele şi lucrurile în comun le depăşesc, în cazul nostru, pe cele ale oricărui cuplu autohton.

Cu bunăvoinţă şi înţelegere, reuşeşti o grămadă de lucruri. În cazul nostru, adevăratul „hop“ a fost educaţia copiilor. Atunci, de-abia, diferenţele culturale sînt exacerbate, iar fiecare dintre protagonişti ţine absolut să-i transmită progeniturii tot bagajul cultural, lingvistic etc. şi consideră, în mod natural, că modelul lui e mai bun decît al celuilalt.

● Mircea P, manager, Paris

Am cunoscut-o pe soţia mea, franţuzoaică, la firma la care lucrez. Eram amîndoi însărcinaţi să ducem la bun sfîrşit un proiect complex, care a durat un an. Primul lucru care m-a cucerit la ea a fost faptul că avea convingeri puternice, sincere şi că nu calcula riscurile cînd lupta pentru ele.

Nu văd diferenţe culturale foarte mari. Marea diferenţă pe care o văd faţă de România de pînă în 1990 (cînd am părăsit ţara) este că, aici, o mai mare proporţie din femei se consideră autonome, nu au nevoie neapărat de sprijinul bărbaţilor pentru a avea o viaţă împlinită. Relaţia este, în mai mare măsură, de la egal la egal, ca un parteneriat fără disimetrie.

Avem fiecare conturi bancare diferite şi un cont comun, pe care îl alimentăm în mod egal. Fiecare îşi păstrează ce a agonisit înainte de căsătorie şi se pun în comun doar cele agonisite după. În ceea ce mă priveşte, trebuie să îmi corectez, în permanenţă – dar nu numai în viaţa cu partenerul, ci în general –, lipsa de anticipare şi susceptibilitatea. Nu ştiu dacă sînt caracteristici româneşti, dar observaţiile empirice mă fac să cred că da... În fine, în ceea ce priveşte modul de a primi prietenii şi de a-ţi deschide casa, este limpede că am tendinţa să fiu mai generos.

Partea religioasă nu a contat, căci soţia este atee, iar eu refuz să fac diferenţe între diferitele biserici creştine. Pot merge la slujba ortodoxă, catolică sau protestantă şi am fost deja împărtăşit de un preot catolic. După cîteva experienţe neplăcute, caut să evit contactul cu reprezentanţi ai BOR. Opţiunea ei nu mă deranjează şi am hotărît să dăm o educaţie religioasă neutră copiilor noştri şi să-i lăsăm să îşi decidă opţiunea la vîrsta la care vor fi capabili.

● Genţiana, profesoară, Paris

Cînd ne-am cunoscut, partenerul meu francez şi cu mine eram doctoranzi în acelaşi birou. Unii bărbaţi de aici consideră că şi femeile trebuie să „facă cinste“ la restaurant/cinema/cafenea. Ba chiar li se pare normal să o facă mai des decît ei, în cazul în care cîştigă mai bine decît aceştia. Nu îi deranjează să se lase „întreţinuţi“. Nu îi deranjează să fie conduşi cu maşina şi ei să nu conducă. Nu îi deranjează ceea ce aş numi o „inversare a rolurilor“, scandaloasă pentru mine.

Diferenţe? Eu sînt mult mai obişnuită cu lipsurile, cu economiile, el nu mai mănîncă un iaurt dacă a expirat de o zi. De asemenea, relaţia cu autoritatea e alta: eu – flexibilă, el – rigid. La spectacole sau în tren, el nu admite să schimbe locurile, de jena de a fi deplasat. Cu bicicleta nu trece pe roşu etc. etc.

Nu sîntem căsătoriţi, deşi eu ţineam la ceremonia religioasă a căsătoriei. Partea socială ne desparte: eu frecventez români, şi el, separat, banda lui.

Foto: Irina Dumitrașcu