Rolul inimii, la propriu - interviu cu dr. Carmen BELADAN
Se vorbeşte tot mai mult, în ultima vreme, de creşterea numărului afecţiunilor cardiovasculare şi de consecinţele nefaste ale acestui fenomen. Care sînt efectele bolilor cardiovasculare asupra bunei funcţionări a organismului, sau, şi mai simplu, ce rol joacă inima în organismul uman?
În reprezentarea cea mai simplă, inima poate fi privită ca o pompă care asigură circulaţia sîngelui în vase, permiţînd irigarea tuturor organelor şi ţesuturilor. Întreruperea bruscă a activităţii inimii, indiferent de cauză, în absenţa unor măsuri care să îi substituie funcţia, conduce rapid la întreruperea activităţii tuturor celorlalte organe şi la moarte. Uneori, eficienţa pompei cardiace scade treptat, în timp, ca urmare a unor afecţiuni ale muşchiului cardiac sau ale valvelor, conducînd la apariţia insuficienţei cardiace, care atrage după sine afectarea progresivă a celorlalte organe şi, în final, decesul.
Să înţelegem din această reprezentare că inima este cel mai important organ?
Depinde din ce perspectivă privim. Buna funcţionalitate a organismului este profund dependentă de o funcţie cardiacă normală. Pe de altă parte, reluarea activităţii cardiace normale după o resuscitare cardiacă prelungită, de exemplu, în condiţiile în care creierul a fost afectat ireversibil, nu mai este relevantă, deoarece, în absenţa funcţiilor cerebrale, nu mai putem vorbi despre individ în integralitatea sa.
Se tot fac legături între inimă şi creier. Care sînt relaţiile dintre ele, medical vorbind? Care dintre cele două organe este mai important, sau sînt la fel de importante?
E o întrebare interesantă. Între inimă şi creier există un permanent schimb de informaţii şi, în accepţiunea clasică, activitatea inimii este supusă controlului sistemului nervos. Atît inima, cît şi vasele prezintă terminaţii nervoase care fac ca frecvenţa cardiacă şi valorile tensiunii arteriale să se modifice pe parcursul unei zile, de la zi la noapte şi de la o zi la alta, în funcţie de variaţiile tonusului sistemului nervos autonom simpatic şi parasimpatic. Astfel se explică scăderea frecvenţei cardiace în cursul nopţii, cînd predomină stimularea parasimpatică, şi creşterea frecvenţei cardiace în condiţii de stres şi activare simpatică. De asemenea, în pereţii vaselor există „senzori“ care reacţionează la creşterile sau scăderile presiunii arteriale şi au capacitatea de a transmite informaţii referitoare la aceste modificări de presiune, informaţii care vor influenţa activitatea sistemului nervos autonom în sensul reglării valorilor tensionale.
Pe de altă parte, teorii recente, izvorîte din laboratoare de neurofiziologie, încearcă să sustragă inima din ipostaza de organ „controlat“ şi să acrediteze ideea unui parteneriat de pe poziţii egale între inimă şi creier. Astfel, inima este privită ca un organ endocrin, senzorial, capabil să codifice şi să proceseze informaţii, cu un sistem nervos suficient de complex pentru a putea fi numit „creierul inimii“. Unul dintre promotorii acestor teorii şi pionier al neurocardiologiei moderne, dr. J. Andrew Armour, sugera că inima ar fi, în acest context, capabilă să memoreze, să înveţe şi să ia decizii funcţionale independent de activitatea cerebrală.
Ne întoarcem, aşadar, la inimă ca sursă a emoţiilor, a sentimentelor, a înţelepciunii, a spiritului?
Cine ştie, e o ipoteză frumoasă. Poate că civilizaţiile care considerau mintea şi inima unelte complementare în descifrarea misterelor existenţei umane nu erau, în fond, atît de departe de adevăr. Există studii care indică o prevalenţă crescută a afecţiunilor cardiovasculare în rîndul persoanelor supuse unor evenimente stresante sau emoţiilor negative, precum şi efectele benefice ale emoţiilor pozitive asupra stării de sănătate. S-a sugerat că trăirile negative, de furie, frustrare, anxietate, produc o desincronizare între cele două componente ale sistemului nervos autonom şi induc dezorganizarea ritmului cardiac, în timp ce sentimentele pozitive, de dragoste, apreciere şi compasiune, sincronizează activitatea simpatic – parasimpatic, regularizează ritmul cardiac şi cresc, în felul acesta, capacitatea de concentrare, învăţare, memoria, creativitatea. Pornind de la aceste premise, sînt în curs de evaluare strategii terapeutice şi de profilaxie bazate pe experimentarea sistematică şi cît mai veridică a emoţiilor pozitive, în speranţa generării unor modele de reacţie cu consecinţe benefice în situaţii stresante.
Dincolo de teorii şi experimente ştiinţifice, cred că, de fapt, oamenii au ştiut dintotdeauna că trăirile pozitive sînt sursa de echilibru interior şi că, în măsura în care reuşesc să le transmită şi celor din jur, pot fi vindecătoare. Relaţia medic – pacient este unul dintre exemplele cele mai grăitoare din acest punct de vedere, în momentul cînd este guvernată de compasiune pentru cel aflat în suferinţă.
De ce aţi ales cardiologia, şi nu o altă specialitate?
Cred că în momentul în care am făcut această alegere, mi-am imaginat că familiarizarea cu urgenţele cardiovasculare şi intervenţiile la graniţa fină dintre viaţă şi moarte mă vor ajuta să deţin controlul asupra celor mai dificile situaţii medicale şi „să nu mă mai tem de nimic“. Ulterior, mi-am dat seama, însă, că nu există „familiarizare“, că situaţiile critice pot fi şi chiar sînt mereu altele, că, de fiecare dată, în faţa fiecărui caz, tensiunea este aceeaşi şi că, alegînd cardiologia, nu am ales „controlul“, ci mai degrabă „tensiunea continuă“.
Pe de altă parte, cardiologia înseamnă şi echipa, sau „inimi pentru inimi“, şi acest lucru l-am descoperit atît în activitatea de zi cu zi, la Institutul de Urgenţă pentru Boli Cardiovasculare „Prof. Dr. C.C. Iliescu“, la secţia de cardiologie condusă de prof. dr. Carmen Ginghină, cît şi alături de colegii cu care împart tensiunea orelor de gardă.
Carmen Beladan este medic specialist cardiolog şi asistent universitar în cadrul Clinicii de Cardiologie din Institutul de Boli Cardiovasculare „Prof. Dr. C.C. Iliescu“, Bucureşti.
a consemnat Iaromira POPOVICI
