Tema săptămînii

În mijlocul verii, în Thassos, timpul curge molcom. Ne aflăm în Alikes, la taverna Roulei, care este aşezată strategic, pe o creastă mică, deasupra plajei, preferată de admiratorii proeminenţelor crestelor iliace feminine. Marea cristalină, cu inflexiuni verzi-albăstrui, tălăzuia cîteva frunze de acacia, scuturate pînă-n amiază de un vînt smucit.

Corpul uman îmi inspiră o teamă amestecată cu o formă extremă de respect, aşa că nu-mi doresc „să văd“ prea multe. Acum ceva vreme, am avut o întîlnire inedită şi oarecum şocantă cu propriul meu corp, prin intermediul unui DVD care conţinea filmuleţul unei endoscopii digestive.

Supărat că trebuie să plătească prea multe impozite pe avere şi venit în Franţa, actorul Gérard Depardieu s-a hotărît, astă-iarnă, să-şi schimbe rezidenţa fiscală şi să se mute în Rusia. Plecarea sa din Franţa a devenit miza unei dispute politice aprige.

De la Thomas Hobbes încoace, metafora statului ca Leviathan nu şi-a pierdut deloc din popularitate. Ba mai mult, începînd cu criza care a debutat în 2008, ea a devenit din ce în ce mai relevantă: aflat într-o stare avansată de obezitate după ani de huzur şi de bani aruncaţi pe proiecte inutile sau jonglerii fiscale, Leviathanul modern are nevoie de o nouă infuzie de capital.

Se spune că de moarte şi de Fisc nu scapă nimeni. Această vorbă din bătrîni ar trebui amendată, adaptată, rescrisă. Căci vremurile s-au schimbat. În curînd, francezii or să spună, pe limba lor, fireşte: „De Fisc nu scapi nici mort.“

Subiect al zilei, infernul paradisurilor fiscale nu a răsărit din senin pe harta problemelor cu care se confruntă Europa, astfel încît să îţi pui cenuşă în cap şi să arunci în gura presei cifre mirobolante: pierderi de 1000 de miliarde pe an, pentru ansamblul celor 27 de state membre – pare mai degrabă o atitudine ipocrită.

În 2011, fostul şef al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Sorin Blejnar, ne anunţa că un număr de 12 români au conturi bancare în Elveţia, în valoare totală de circa 50-60 de milioane de euro. Din peste 600 de parlamentari şi miniştri – cît are România în prezent –, doar 3,2% au trecute, în declaraţiile de avere, conturi în străinătate.

Ideea acestei teme pleacă de la un proiect al Fundaţiei Româno-Americane, în care CRPE este partener. Încercăm să vedem ce nu a mers în precedentele tentative, ce merge acum şi cum putem schimba legislaţia, astfel încît asocierile agricole să reziste. Credem că am găsit cheia: înainte de a construi cooperative, trebuie să reconstituim încrederea între oameni. E mai greu decît pare.

Cum să facem agricultura românească profitabilă? O întrebare grea, cu multe răspunsuri, care ascund la fel de multe soluţii. Unele se pot aplica, dar e nevoie de rezolvarea altor ecuaţii: de la mentalităţile omului de la ţară, de la felul în care bunicii noştri înţeleg să folosească grădina ori livada din fundul curţii, pînă la felul în care politicienii reuşesc să se alieze pentru a da agriculturii, ţăranului şi fermierului instrumente eficiente.

De cele mai multe ori, ne-am obişnuit să vorbim despre România în termeni negativi. Nimic nu se face şi, cînd se face, se face prost. Mentalitatea că statul trebuie să intervină pentru a rezolva orice nevoie pe care o avem s-a păstrat, din păcate, şi în prezent, la peste 20 de ani de la Revoluţie.

Şcoala Filadelfia a fost înfiinţată în 2001, în Suceava, „ca un vis al unui grup de inimoşi, care îşi doreau un alt tip de educaţie pentru copiii lor.“ Era dorinţa de a avea o şcoală unde elevii îşi pot găsi identitatea, rostul şi scopul în viaţă, unde pot cunoaşte lumea de dincolo de pereţii sălii de curs, dezvoltînd un sentiment al valorilor reale.

Inflaţia de vorbe, de pseudoinformaţii, de pseudodezbateri şi de pseudoargumentaţii pare a fi una dintre caracteristicile vremii în care trăim. Dacă românii sînt mai trăncănitori de felul lor – din pricina, poate, a spiritului latin –, caracteristica aceasta a cunoscut, în ultima vreme, unele transformări.

Sîntem un popor de Florini Piersici – mai puţin farmecul. Nevorbiţi din naştere, aşteptînd înfriguraţi, pîndind, cerşind momentul în care o să putem în sfîrşit să vărsăm ce avem pe suflet, să izbucnim, să vorbim! Despre ce? Ei, Doamne, chiar are importanţă asta?

Pînă în urmă cu aproximativ un secol, societatea s-ar fi putut încă descurca, cred, fără ajutorul cuvintelor. Mă gîndesc la filmul mut, care era încă inteligibil, chiar dacă, uneori, simţea nevoia inserării unor „cartoane“ cu cîteva propoziţii scrise. Dar esenţa mesajului trecea oricum.

În psihiatrie, excesul de cuvinte este cunoscut şi codificat semiologic: se cheamă logoree. Echivalentul mental al logoreei e trecut, aristotelian, la capitolul de tulburări ale formei gîndirii. În unele tulburări psihice, cum este sindromul maniacal, logoreea este impresionantă şi e însoţită de o afectare a coerenţei, a firului logic al gîndirii.

Iată o condiţională neplauzibilă. Dacă tăceai? Ha, asta-i bună! Cum să taci? Acum şi aici? În fierberea şi în forfota asta? Păi de-aia am murit în decembrie? Şi, la urma urmelor, n-am tăcut destul? N-am respirat decenii la rînd prin palma care ne-astupa gura?

Ani de zile, în fiecare vară şi iarnă, plecam cu bunica la rudele din Ardeal. Schimbam trei trenuri, ne pierdeam timpul dintre legături prin săli de aşteptare mizere. Mirosea a mîncare, a blană de oaie, dar nu-mi aduc aminte ca cineva să fi vorbit tare.

Pe Internet, la adăpostul anonimatului, ai impresia că poţi spune totul pentru că ştii totul. Frustrări, nervi, idei aruncate în glumă, provocări, crezi că poţi promova orice şi că poţi corecta pe oricine. Anonimul are întotdeauna dreptate. Anonimul nu are îndoieli, nu exprimă nuanţe. Anonimul nu are milă.

Pentru un om de radio, e foarte important cu cine stai de vorbă pentru un interviu. Primul lucru care eşti întrebat în redacţie, cînd te întorci de pe teren, este: „Cum a fost?“ Iar asta se referă, de fapt, la... cum a vorbit interlocutorul. Acest lucru e important pentru că, la radio, totul se măsoară în secunde.

Ce aţi face dacă aţi locui la bloc şi, într-o bună dimineaţă, cineva, un vecin, v-ar suna şi, cu o voce precipitată (nici n-aţi avea timp să-l întrebaţi de unde are numărul de telefon) v-ar anunţa că administratoarea a fugit cu banii de întreţinere pe şase luni?

Trăim într-o vîrstă a civilizaţiei obsedate de ideea de eficienţă şi mereu în criză de timp, unde munca şi chiar activităţile domestice se desfăşoară conform unei programări mai mult sau mai puţin abstracte, între liste cu „to do“-uri, remindere şi deadline-uri.

„Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge“, însă „graba strică treaba.“ „Nu sta, că-ţi stă norocul“, dar „mergi încet, c-ajungi departe.“ Înţelepciunea populară pare uşor confuză în ceea ce priveşte reţeta succesului în viaţă. Întocmai aşa am fost şi eu.

Nu mai ştiu cum am scris Deadline – care pînă înainte de publicare nu se numea aşa (de fapt, multă vreme n-a avut nici un titlu) –, dar ştiu sigur că e o carte care porneşte de la următorul fapt real: de la 6 ani şi pînă acum, cu mici întreruperi nefaste, cînd mă uit pe fereastră, văd turlele bisericii din curtea blocului meu în formă de U.

Ţăranul român respecta odihna, dar demasca lenea, delăsarea. Modelul suprem al oricărui act uman, arhetipul, se găsea în timpul creaţiei lumii. Dumnezeu (de)săvîrşise totul în şase zile, iar în a şaptea s-a odihnit de toate lucrurile pe care le-a făcut.