Oameni şi poveştile unor transformări

Publicat în Dilema Veche nr. 488 din 20-26 iunie 2013
Oameni şi poveştile unor transformări jpeg

Vorbind despre iniţiative şi despre acele proiecte care pun pe un făgaş normal, încă de la firul ierbii, cursul pe care ţara noastră îl ia, nu putem să nu vorbim şi despre oamenii din spatele acestora. Cunoscîndu-i – doar pe cîţiva dintre ei –, mi-am dat seama că „Ţara lui Andrei“ este mai mult decît un program de responsabilitate socială prin care o companie privată sprijină iniţiative sociale: a devenit în timp un nucleu, în jurul căruia s-a format o comunitate. O comunitate puternică ce creşte, aidoma unor cercuri concentrice, în care entuziasmul e cuvînt-cheie, speranţa şi viitorul făcînd parte din acelaşi repertoriu. Cine sînt aceşti oameni, ce i-a mînat pe ei în luptă şi cum au reuşit să se desprindă de mult generalizata apatie a neimplicării?

„Merită să trăiesc frumos“

Şcoala Filadelfia a fost înfiinţată în 2001, în Suceava, „ca un vis al unui grup de inimoşi, care îşi doreau un alt tip de educaţie pentru copiii lor.“ Era dorinţa de a avea o şcoală unde elevii îşi pot găsi identitatea, rostul şi scopul în viaţă, unde pot cunoaşte lumea de dincolo de pereţii sălii de curs, dezvoltînd un sentiment al valorilor reale. Visul, devenit realitate, mai avea însă nevoie de încă ceva pentru a desăvîrşi acel tip de educaţie holistă.

Aici începe povestea proiectului „Daţi-mi o altă şcoală“ şi a directoarei Magdalena Nichifor.

Mi se spune că totul a pornit de la luminişul aflat în vecinătatea clădirii, un loc unde oamenii vedeau deja, cu ochii minţii, un amfiteatru din lemn, unde copiii ar fi putut asista la cursuri, la concerte sau, de ce nu, lîngă care s-ar fi putut organiza expoziţii cu picturile elevilor; mai vedeau oamenii o minigrădină zoologică, un loc de joacă, un teren de sport, aparate pentru exerciţii fizice sau un „Scaun al poveştilor“, în jurul căruia cei mici puteau veni să asculte cele mai frumoase basme.

Dar, deşi idei existau cu duiumul, banii erau, ca în mare parte dintre cazuri, hopul principal. Aşa că, în iunie 2011, directoarea şcolii, Magdalena Nichifor, a aplicat la concursul „Oraşul tău“, iar proiectul său s-a numărat printre cîştigătorii programului „Ţara lui Andrei“.

„A fi director de şcoală“ – îmi mărturiseşte Magdalena Nichifor – „nu înseamnă putere, ci slujire şi dedicare faţă de oameni care uneori nu te înţeleg, dar pe care trebuie să-i conduci şi să-i reprezinţi.“ Încercînd, în permanenţă, să păstreze echilibrul între familie şi carieră, directoarea e genul energic şi raţional: „Îmi place ca timpul şi energia să le investesc în lucruri care nu trec“ – mărturiseşte, adăugînd că, pentru ea, desăvîrşirea caracterului copiilor din şcoală, printre care se numără şi copiii ei, este unul dintre acele lucruri temeinice pe care o societate se poate construi cu adevărat.

Cînd o întreb de ce această şcoală – pe care o consideră o „minune“ şi o „îndrăzneală“ – este diferită de altele, particulare şi cu o curiculă de învăţămînt modernă, Magdalena Nichifor îmi povesteşte de „viziunea de a schimba oameni pe termen lung.“

„Nu ne este indiferent cine îi învaţă pe copiii noştri. Profesorii nu sînt doar sursă de cunoştinţe, ci şi model. Dintotdeauna m-au preocupat alternativele educaţionale, reforma, iar parcul educaţional pentru care am optat lîngă şcoală face exact acest lucru: îmbină teoria şi practica, într-un ansamblu perfect funcţional.“ Aflu, de asemenea, că Şcoala Filadelfia este implicată şi într-un proiect social, şcolarizînd 30 de elevi din zone defavorizate ale Vasluiului, cărora le sînt oferite masă şi cazare.

Fiind însă o şcoală privată, directoarea îmi dezvăluie unul dintre ofurile ei: „Pînă nu de mult, şcolile private aveau oarece «restricţii» în ceea ce priveste accesarea unor proiecte, pentru simplul fapt că erau private. Acum, porţile s-au mai deschis, nu în totalitate însă. Am mai participat şi la alte concursuri de proiecte, dar nu de mare anvergură. Mă gîndesc la două proiecte mai mari, şi anume o sală de sport (avem doar o mică sală de gimnastică, absolut neîncăpătoare pentru elevii de liceu) şi o grădiniţă cu program prelungit.“

Cît de greu e să faci un proiect? Magda Nichifor răspunde din prima: „E greu“, dar dacă porneşti la drum cu o echipă „care să treacă testul unităţii, al funcţionalităţii şi al bucuriei“, totul e posibil. „Nu e nevoie de un economist cu Premiul Nobel ca să ne dăm seama că România e într-o situaţie economică foarte gravă, sau de un sociolog ca să ne spună că tranziţia de după Revoluţie nu s-a încheiat. Dar cu atîţia bani cîţi are România, oare nu s-ar putea canaliza mai bine şi mai corect banii?“

În tot acest peisaj, cu criză şi tranziţii, Magdalena Nichifor consideră că puterea exemplului joacă rolul decisiv. „Fiecare dintre noi avem modele în viaţă care ne influenţează existenţa, modul de a gîndi, felul în care ne raportăm la realitatea înconjurătoare. Noi încercăm să-i învăţăm pe elevi să trăiască integru, să fie demni de încredere şi să aibă iniţiativă. Vreau să le arăt principii de viaţă care pot da un sens aparte viitorului. Şi atunci, discursul lor va fi unul pozitiv.

De la doamna Magdalena Nichifor îmi rămîn în minte energia, dinamicitatea şi, mai ales, cuvintele pe care mi le-a adresat, la sfîrşitul interviului: „Merită să trăiesc frumos!“

„Să nu lăsăm timpul să treacă degeaba!“

După absolvirea studiilor universitare, în 2007, a intrat în învăţămîntul preuniversitar. Cu două masterate la activ şi doctorand în Istorie al Universităţii din Oradea, Lucian Ropa este un tînăr profesor care a ales să-şi ia titulatura în 2009, la catedra de istorie-geografie a Liceului Vocaţional Pedagogic „Nicolae Bolcaş“ din Beiuş, judeţul Bihor.

„Chiar dacă încă fac parte, la cei aproape 29 de ani, din contingentul tînăr al colectivului profesoral al liceului nostru şi am, deci, o experienţă profesională redusă, cred că prin implicare şi muncă se pot obţine rezultate frumoase“ – îmi mărturiseşte, cu acea modestie dublată de entuziasmul caracteristic omului care vrea şi care poate schimba lucrurile în bine – căci despre Lucian Ropa se spune că a schimbat cursul istoriei Beiuşului.

Născut într-o familie „obişnuită“ din mediul rural – mai precis, în satul Vărzarii de Jos –, a avut parte de „o educaţie nu pretenţioasă, ci sănătoasă, bazată pe valorile creştine.“ Consideră că, la început de viaţă, e important să-i oferi unui tînăr măcar doi stîlpi pe care să se spijine. „Cei pe care i-am primit eu, prin educaţia oferită în familie, au fost cinstea şi credinţa ortodoxă. Bunicul şi tatăl meu, modele de viaţă pentru mine, îmi spuneau mereu că a fi om cinstit este cel mai important lucru, restul virtuţilor pot sau nu să le dobîndesc în viaţă. Şi au avut dreptate.“

Despre Beiuşul de Bihor îmi vorbeşte cu pasiunea istoricului şi a omului care consideră că valorile strămoşeşti sînt acel atu pe care orice civilizaţie ar trebui să-l investească la temelia construcţiei unui viitor temeinic. Pentru că, dacă spui Beiuşul de Bihor, spui tîrguri de meşteşugari, spui olarii, spui cojocarii şi ţesătoarele „care povestesc, cui îi e drag să asculte“ – dar mai spui şi trista poveste a multor punţi cu trecutul, pe care, din ignoranţă şi nepăsare, românii le lasă să se prăbuşească.

„Să ştiţi că pentru mine, acest proiect a fost o luptă. A fost primul la care am lucrat şi primul pe care l-am cîştigat. Nu am fost singurul care a muncit pentru realizarea lui. A fost un efort colectiv, alături de colegii mei şi de conducerea liceului. Am vrut să-l cîştigăm ca, prin el, să schimbăm în bine unele lucruri în şcoala noastră şi în comunitatea în care trăim.“

Ca orice om ambiţionat să reuşească, Lucian Ropa a strîns în jurul proiectului zeci de copii de şcoală primară şi de gimnaziu, cu care a format echipa „Micii beiuşeni“, şi sute de alţi elevi şi mii de localnici le-au devenit susţinători. Planul lor, pe scurt: copiii de azi să devină purtătorii de tradiţie de mîine. Mai detaliat, proiectul însemna conservarea potenţialului etnogafic şi folcloric zonal prin reconstituirea unor tradiţii şi obiceiuri locale, realizarea unui documentar filmat şi a unui album de promovare a potenţialului etnografic şi folcloric din Ţara Beiuşului, organizarea unei expoziţii publice şi a unui spectacol folcloric de muzică şi dans, fondarea unui centru etnografic.

„Gîndul cu care am pornit, în mai 2011“ – povesteşte Lucian Ropa – „a fost acela de a promova tradiţiile şi obiceiurile din partea sud-estică a Bihorului, regiune cunoscută sub numele de Ţara Beiuşului. Apoi, am urmărit să obţinem finanţarea de la Petrom, pentru un muzeu etnografic în cadrul şcolii, pentru a tipări un album despre tradiţiile şi meşteşugurile locale, şi pentru a trage un semnal de alarmă asupra pericolului trecerii în uitare a potenţialului etnografic al acestei zone, care se constituie într-un tezaur valoros al poporului român.“

Au făcut investigaţii pe teren pentru a identifica meşterii populari şi pentru a vorbi cu ei. „Am constatat că numărul acestora era foarte mic, iar în cazul multor meşteşuguri, nu mai trăia nici un reprezentant. Din discuţiile cu unii truditori într-ale artei şi meşteşugurilor populare, am înţeles că nu mai există practicanţi, din cauze obiective, între care se detaşează cererea redusă pe piaţă, uneori aproape de zero, a produselor acestor meşteşugari. Nu poţi să le ceri unor tineri să practice o meserie din care nu pot trăi, dar putem măcar să promovăm munca lor şi poate vor apărea şi soluţii. Am încercat, prin demersul nostru, să facem cît mai mulţi oameni să conştientizeze valorile lumii rurale, să le respecte şi să înţeleagă că sînt parte a identităţii naţionale.“

Despre greutăţile întîmpinate în elaborarea acestui proiect, tînărul profesor declară că „nu a fost prea dificil pentru noi, cei din Beiuş, să-l facem, dacă ne raportăm la sarcinile impuse de finanţator. Cei de la Petrom au fost cît se poate de precişi şi corecţi cu toţi participanţii, au stabilit nişte reguli pe care toţi le-au respectat, cîştigînd cei mai buni. Mai greu a fost să cîştigăm proiectul, pentru că a trebuit să convingem cît mai multă lume de importanţa cauzei noastre.“

Îl întreb cum arată drumul unui optimist, într-o ţară în care discursul majoritar este înclinat spre pesimism. Îmi mărturiseşte senin că „este total eronat să abordăm astfel viaţa, pentru că România este o ţară cu destule şi valoroase resurse umane şi cu posibilităţi bune de dezvoltare în viitor. Nu trebuie să subliniem numai ce este negativ în ţara noastră, pentru că, de fapt, se fac multe lucruri bune, doar că nu sînt mediatizate. În presa scrisă şi audiovizuală se insistă pe aspectele negative, pentru că acestea produc rating, dar nu asta este faţa României. Ţara noastră a evoluat mult de la Revoluţia din decembrie 1989, deşi s-au făcut şi destule greşeli. Cred că televiziunile şi formatorii de opinie trebuie să realizeze o abordare echilibrată, care să evidenţieze şi progresele, şi erorile. E trist că românii, în proporţie majoritară, şi-au pierdut respectul faţă de ţară şi faţă de elementele care ne definesc identitatea. Ne criticăm ţara prea mult şi fără temei, fără să conştientizăm că, de fapt, ne facem rău cu asta. Nu vreau să cred că poporul român este atît de pesimist încît a ajuns să nu mai creadă în viitorul ţării, pentru că în mîinile noastre este viitorul României.“

Faptul că tradiţiile sînt pe cale de dispariţie nu mai este o noutate, surprinzător este însă faptul că, din cînd în cînd, cineva, un om şi o comunitate se opun acestor renunţări. Şi închei interviul pe acest ton optimist, cu un sentiment de apartenenţă şi cu cuvintele profesorului Ropa: „Să nu lăsăm timpul să treacă degeaba.“

„Dacă vrei schimbări mai mari, trebuie ca toată lumea să-şi dorească acelaşi lucru“

Ciprian Dumitru Vîntdevară este un gălăţean venit la Bîrlad, mînat de pasiunea pentru astronomie. În prezent, este muzeograf în departamentul de astronomie din cadrul Muzeului „Vasile Pârvan“, un departament care are în dotare un planetariu digital construit în 2009 (unul dintre cele mai moderne din ţară) şi un observator astronomic construit în 2006. Pe lîngă Planetariu şi Observatorul astronomic, muzeograful se mai ocupă şi de clubul de astronomie (Astroclubul „Perseus“ Bîrlad). „Cînd am venit la Bîrlad“ – începe povestea lui – „am constatat că Observatorul astronomic nu era într-o stare tocmai bună. Exista, în acel moment, doar un singur telescop fix care nu putea fi folosit la observaţii astronomice în afara oraşului sau la alte activităţi similare.“

Pentru observatorul astronomic, muzeograful îşi dorea echipamente noi şi instrumente pentru observaţiile astronomice, pe care să le folosească atît publicul, cît şi în cadrul clubului de astronomie. „Mi-am dorit, de cum am venit aici, să schimb ceva la observatorul astronomic.“

Asta s-a întîmplat în vara anului 2011, cînd a aflat, întîmplător, de site-ul „Ţara lui Andrei“. Aşa a venit ideea, a urmat proiectul, motivarea publicului din Bîrlad să voteze acest proiect şi, pînă la urmă, totul s-a pus pe roate. Aşa a luat naştere proiectul „Modernizarea observatorului astronomic de la Bîrlad“.

Deşi a fost pentru prima dată cînd a participat şi a coordonat un proiect, experienţa dobîndită la Observatorul astronomic şi la Planetariul de la Galaţi i-au fost de ajutor. „Sînt membru fondator al Astroclubului «Călin Popovici» din Galaţi, înfiinţat în 2005, locul unde am învăţat cu adevărat atît astronomie, cît şi să lucrez cu publicul. De asemenea, am experienţa numeroaselor activităţi şi tabere de astronomie organizate în Galaţi şi în Munţii Măcinului – particip, de altfel, în fiecare an şi colaborez foarte bine şi în acest moment cu colegii de la Galaţi“.

Îmi mărturiseşte că aceste experienţe l-au ajutat să ştie de ce anume avea nevoie pentru a pune pe hîrtie proiectul „Modernizarea Observatorului astronomic de la Bîrlad“: „Pînă la urmă, a fost simplu să înşir pe hîrtie echipamentele necesare, toate în valoare de 5000 de euro.“ La toate acestea, însă, a adăugat şi pasiunea pentru astronomie, pe care o are de cînd era mic copil.

Însă a face un proiect, consideră că este destul de greu: „Nu neapărat să ştii ce îţi doreşti, asta e partea cea mai simplă, cel mai greu e să convingi finanţatorul şi publicul că merită această investiţie. Proiectele în domeniul astronomiei sînt în general dificil de realizat la noi în ţară, motivele fiind numeroase.“

Dacă am fi mai atenţi – îmi mai spune, pe finalul interviului – şi am vrea să facem ceva pentru comunitatea în care trăim, cu siguranţă totul ar merge mai bine. Bineînţeles, poţi schimba unele lucruri, dar doar pînă la un punct: „Dacă vrei schimbări mai mari, trebuie ca toată lumea să-şi dorească acelaşi lucru.“

„Urmaţi-vă visul!“

Dumitru Avădanei este profesor de biologie, la Şcoala Gimnazială Nr. 2 „Diaconu Coresi“ din Braşov, cea mai mare comunitate gimnazială a judeţului.

Din cîte mi se spune, portretul său este cel al unui profesor ideal, energic, iubit de elevi. „Caută mereu provocări de a depăşi condiţia unui profesor obişnuit“, sau „este tenace, excelent organizator, open minded, dornic de performanţă“ – iată doar cîteva dintre calităţile care îi sînt atribuite.

Se consideră „conectat la realitatea de astăzi, la schimbările permanente, la informatizare, la amploarea tehnologiei informaţiilor“, punîndu-şi experienţa unei cariere de o viaţă în slujba unui proiect dificil – „Jurnalist pentru o zi, şi apoi pentru o viaţă“, un proiect care s-a numărat şi el printre cîştigătorii din „Ţara lui Andrei“.

„Şcoala noastră are numeroşi campioni judeţeni, naţionali, dar şi mondiali, în diverse domenii – dans sportiv, muzică, handbal, patinaj artistic, karate, olimpici la matematică, biologie, chimie, fizică etc. Derulăm proiecte naţionale şi internaţionale, avem şi statut de Eco-Şcoală; prin urmare, proiectul «Jurnalist pentru o zi şi apoi pentru o viaţă» a fost conceput ca cel mai eficient mod de a ne face cunoscute rezultatele, prin crearea unui studio de televiziune şi presă şcolară online.“

Acesta a fost visul profesorului: să reuşească să facă, pentru elevii săi, şi „altceva“ pe lîngă a-i ajuta să descopere tainele biologiei. „Am creat această televiziune şcolară tocmai pentru a le oferi un spaţiu public de afirmare şi formare, o alternativă educaţională într-un spaţiu neconvenţional, o modalitate de orientare şcolară şi profesională. Reportajele şi articolele scrise de jurnaliştii TV2BV abordează teme de interes atît pentru comunitatea locală, cît şi pentru elevii din toată ţara. Ei lucrează ca voluntari şi sînt conştienţi că schimbarea în bine, în comunitatea lor, stă în puterea lor, printr-o implicare activă şi responsabilă. TV2BV reprezintă un mediu propice dezvoltării personalităţii unui copil, aflat la vîrsta curiozităţii, a întrebărilor, a căutărilor, dar mai ales a sincerităţii. Presa şcolară este o formă alternativă de cunoaştere şi de autocunoaştere, o modalitate de a depăşi barierele de comunicare.“

Mi se spune că toţi, de la echipa de elevi la părinţi, au participat solidar la faza de implementare a proiectului, la amenajarea spaţiului care avea să devină studioul de televiziune şi presă şcolară online TV2BV. „Impactul proiectului asupra elevilor a fost unul direct, rapid, eficient şi stimulativ. Selecţia celor mai buni elevi, cu reale aptitudini de jurnalişti, reporteri, cameramani, sunetişti, IT-işti a concentrat un nucleu de elevi extrem de talentaţi, ale căror aptitudini îi determină să se gîndească deja la o carieră profesională în lumea presei.“

În prezent, o echipă de 25 de elevi şi 14 profesori, sub coordonarea profesorului Dumitru Avădanei, activează ca voluntari într-un proiect ambiţios, „unicat în sistemul de învăţămînt românesc.“

„Orice concurs de proiecte devine o oportunitate care trebuie valorificată, dacă dorim cu adevărat să schimbăm ceva în jurul nostru şi să aducem un plus de valoare demersului educaţional. Performanţele nu apar peste noapte, ci doar în urma unei implicări active, a unei echipe bine sudate, a generării unor idei originale, care să le dea elevilor şansa autocunoaşterii şi a dezvoltării încrederii de sine. TV2BV este un indicator de performanţă, profesionalism, competitivitate şi deopotrivă un exemplu de bună practică pentru elevii şi profesorii din sistemul de învăţămînt românesc. Sîntem un produs educaţional al «Ţării lui Andrei» şi asta ne onorează şi ne obligă să devenim tot mai buni şi mai performanţi. Intenţionăm, de asemenea, să participăm cu un nou proiect la concursul naţional «Idei din Ţara lui Andrei», care ne-ar putea aduce o finanţare de 5000 de euro, menită să asigure extinderea şi modernizarea televiziunii şcolare.“

Profesorul Avădanei îmi mai spune, pe finalul interviului, că a preferat – în locul unei cariere profesionale comode – „varianta incomodă“, cea „consumatoare de timp, de energie, de resurse sufleteşti şi intelectuale.“ Considerînd că n-a abandonat niciodată o luptă, a încercat să le insufle elevilor săi convingerea că, atunci cînd crezi cu adevărat în propriile resurse, nici o culme nu poate rămîne de neatins. Şi încheiem interviul prin cuvintele care îl călăuzesc: „Urmaţi-vă visul!“

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

Adevarul.ro

image
Reacţii după şedinţa foto a lui Brad Pitt pentru GQ Magazine: „Arată ca un cadavru”
Desemnat în anii '90 cel mai sexy bărbat în viaţă de revista People, actorul Brad Pitt şi-a şocat fanii cu cea mai recentă şedinţă foto realizată pentru revista GQ, mai mulţi internauţi comentând că arată ca un cadavru.
image
Lacul căutat de zeci de mii de turişti pentru tratamente s-a colorat în roz. Explicaţiile cercetătorilor VIDEO
Pe lângă culoare, lacul emană şi un miros neplăcut. În fiecare an, aici vin zeci de mii de turişti la tratament. Specialiştii vin cu explicaţii.
image
CTP ne trezeşte la realitate: „Popovici? Dar de ce să mă simt mândru?“
Cristian Tudor Popescu a comentat, în stilul său caracteristic, performanţa lui David Popovici la Mondialele de nataţie, unde sportivul de 17 ani a cucerit două medalii de aur.

HIstoria.ro

image
100 de ani de show-uri culinare
În primăvara lui 1924 se auzea la radio primul show culinar, a cărui gazdă era Betty Crocker, devenită o emblemă a emisiunilor de acest gen și un idol al gospodinelor de peste Ocean. Puțină lume știa că Betty nu exista cu adevărat, ci era doar o plăsmuire a minților creatoare ale postului de radio.
image
„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718
Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII.
image
Capitularea lui Osman Pașa
La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului.