Tablouri dintr-o expoziţie - o vizită programatică

Publicat în Dilema Veche nr. 491 din 11-17 iulie 2013
Nebuna din cartier jpeg

Nu-mi propusesem să merg la expoziţia The Human Body, deşi aveam cîteva curiozităţi pur personale, căci îmi petrec destule ore pe site-urile şi forumurile medicale din necesitatea de a intui diagnostice şi de a „mă vindeca“ de felurite boli imaginare. Discutam la modul teoretic despre expoziţie, cu un prieten la fel de ipohondru ca mine şi, la un moment dat, mi-a spus: „Nu cred că ar fi bine să te duci, că-ţi dă idei!“

Corpul uman îmi inspiră o teamă amestecată cu o formă extremă de respect, aşa că nu-mi doresc „să văd“ prea multe. Acum ceva vreme, am avut o întîlnire inedită şi oarecum şocantă cu propriul meu corp, prin intermediul unui DVD care conţinea filmuleţul unei endoscopii digestive. Senzaţia a fost mai mult decît stranie – mai întîi, mi-am văzut capul, cu un soi de furtun în gură, o imagine din afară, „de oglindă“, apoi, brusc, m-am pomenit înăuntrul meu. Acest interior semăna cu un soi de peşteră sau văgăună umedă şi insalubră, cu pereţii din carne, care palpita, colcăia, bolborosea. Însă totul părea să comunice cu totul în acel permanent schimb de fluide şi era o imagine în mişcare extrem de „vie“, de organică. Asta ne ţine pe noi în viaţă? Şi este suficient ca una dintre acele valve să se închidă, unul dintre şuvoaie să se oprească, ca să intrăm în nefiinţă?

Recunosc, mi-e frică de corpul meu. Mi-e frică de faptul că îmbătrîneşte, că e posibil „să se strice“, că mă va lăsa baltă la un moment dat, exact cînd voi avea mai multă nevoie de el. De altfel, mi se pare extrem de obositor să fim înveliţi într-o carcasă pe care trebuie s-o întreţinem în permanenţă şi de care să depindem. Citesc şi aplic cîteodată reţete „pentru o viaţă sănătoasă“, însă am senzaţia că trupul meu evoluează după bunul său plac, fără a ţine cont de ceva în mod special. Cîteodată, îmi trimite semnale false şi „inventează“ tot felul de slăbiciuni pe care nu i le pot controla; alteori, se dovedeşte atît de puternic, încît mă uimeşte această capacitate a lui de a se regenera, de a-şi schimba starea în momente critice. Frica de propriul corp m-a ţinut, un timp, departe de expoziţia The Human Body, însă cînd mi-am dat seama că pentru a coordona acest dosar trebuie să merg şi să văd, mi-am făcut curaj (propunîndu-mi din start să evit cancerele, mai ales plămînii aceia negri şi fatali de care se teme instinctiv orice fumător).

Există două moduri total distincte de a vedea şi de a aborda expoziţia. Primul este cel detaşat, pur ştiinţific, de observator – să priveşti din afară spre tine. Majoritatea celor cu care m-am nimerit sîmbăta trecută la expoziţie aveau acest gen de atitudine, „corectă“ – aş zice. Vizitatorii făceau comentarii aparent indiferente, uneori amuzate: „Uite-l pe Messi!“ – spune cineva despre cadavrul care joacă fotbal, apoi se aplecau ca să vadă din mai multe unghiuri, citeau tot ce scria pe planşe, copiii arătau cu degetul şi puneau întrebări (ei nu pot fi încadraţi în vreo categorie, căci nu au o dimensiune clară a bolii şi a morţii). A doua abordare este cea personală şi imaginativă – priveşti din tine spre tine, iar aceasta e imposibil să nu-ţi dea o stare anxioasă (din prima pînă în ultima sală am fost tot timpul sub presiunea unui iminent atac de panică, dar care, pînă la urmă, nu s-a concretizat). Motivul pentru care există o diferenţă substanţială între cele două modalităţi de abordare este tocmai faptul că ai de-a face cu cadavre şi bucăţi de oameni care au fost odată vii. Ori le priveşti ca pe nişte exponate şi iei lucrurile ca atare, ori nu poţi s-o faci şi ai în minte, în permanenţă, cu un sentiment de nelinişte, că ai putea să fii tu acolo, tranşat, disecat şi împărţit în casete din sticlă sub lumina unor proiectoare. Cancerul acela cumplit, care atrofiază atît de tare un organ sănătos, încît îl face de nerecunoscut (îl ai alături, ca termen de comparaţie, un soi de „Aşa da!“, „Aşa nu!“), este un cancer real, din cauza căruia a murit un om – ar putea să fie, la o adică, cancerul tău. De altfel, i-aş reproşa expoziţiei faptul că pune prea mult accent pe boală, respectiv pe o boală letală. Degeaba m-am ferit eu de plămîni, întorcîndu-mi privirea, căci am descoperit boala aproape peste tot, sub diferite forme şi în diferite stadii de evoluţie. O explicaţie plauzibilă a organizatorilor: ca să avem mai multă grijă de corpul nostru şi să cugetăm asupra unui stil de viaţă sănătos. Totuşi, de cele mai multe ori, cancerul are cauze necunoscute, în afara factorilor de risc, este o moştenire genetică, o fatalitate, indiferent de cît de sănătos am trăi. Aşa că n-aş crede că un nefumător ar putea privi cu seninătate plămînii aceia – şi este doar un exemplu. Se pune accent pe boală pentru că boala este un spectacol în sine şi „vinde“, pentru că psihoza generalizată legată de cancer este alimentată de mass-media şi de mediatizare excesivă. Le arătăm copiilor, la modul ştiinţific – „Uite, asta-i bubă!“ –, fără să avem habar cum astfel de lucruri pot evolua la nivel mental, în timp. Mi-am petrecut o parte din copilărie la Antipa, ştiam pe de rost ce conţinea fiecare sală şi singurul spaţiu care îmi inspira o oareşce teamă era o peşteră în miniatură, pentru că era întuneric, iar cînd un adult mă întreba ce am văzut la muzeu, răspundeam invariabil: „Animale, păsări, fluturi!“ Un copil de astăzi, la aceeaşi întrebare, ar putea să răspundă: „Am văzut cancer!“

Organizarea în sine a expoziţiei este impecabilă, începînd cu ambientul, acea lumină roşiatică ce m-a dus imediat cu gîndul la subsolurile organice din interiorul nostru, cu explicaţiile clare, pe înţelesul tuturor, de pe planşe, şi sfîrşind cu tinerii viitori medici, amabili şi bine documentaţi, cărora elevele de liceu le aruncă lungi ocheade pe deasupra femurului sau în proximitatea inimii. Pentru ei, expoziţia „e super“, aşa cum mi-au mărturisit, „n-avem aşa ceva la şcoală“. De ce sînt interesaţi vizitatorii care apelează la ei? În general, întreabă cum au fost realizate exponatele şi de unde provin cadavrele şi, în mod particular, „suferă de cîte o boală, o afecţiune, şi ne roagă să le arătăm pe organul respectiv cum stă treaba“. Aşadar, nu sînt singura condamnată la o abordare emoţională.

La sistemul osos, m-am simţit ca într-un muzeu de arheologie – craniile şi ciolanele cu un aspect „profesional“, impersonal, care par să fi aparţinut unor morţi de demult, mi-au dat un sentiment neutru; la sistemul cardio-vascular mi-a bătut, e adevărat, inima mai tare; reţeaua neuronală mi-a dat fiori; în faţa creierului în plin accident vascular cerebral am simţit cum toate gîndurile mi se blochează, am respirat adînc pe culoarele de trecere, unde erau exponate din expoziţia permenentă a muzeului, scheletul de cerb gigantic şi craniul de rinocer fosil m-au liniştit. Cadavrele „întregi“ nu mi-au dat nici o emoţie estetică, n-am înţeles de ce trebuiau surprinse în poziţii sportive, doar că „aşa a vrut artistul“, o manieră comercială de a transmite o metaforă a vieţii. Mi-au amintit de cărţile horror viscerale ale lui Serge Brussolo. Mi-au plăcut, însă, la nebunie, fetuşii – acele delicate fiinţe siderale, aproape translucide, care au ales să locuiască pentru o vreme, în interiorul nostru. Poate că, dacă fetiţele de 13-14 ani care au venit la expoziţie „cu clasa“ au observat că embrionul de opt săptămîni capătă deja o formă umană, de o fragilitate care te umple de duioşie, asta le va pune pe gînduri mai tîrziu, în cazul în care vor trebui să ia o decizie cu privire la un posibil avort.

Una peste alta, expoziţia m-a impresionat în moduri diferite, iar rolul ei educaţional este cît se poate de cert. Însă nu mi-a alungat acea teamă inexplicabilă faţă de corpul meu, amestecată cu un soi de respect. Ba dimpotrivă.

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Experimentul social al unui român care a vrut să afle ce cred românii când li se spune că viaţa în luxul paradisului din Bali costă mai puţin decât în Cluj
Patrik Bindea este specialist în marketing şi de câteva luni a început un experiment social. El a făcut o comparaţie „cosmetizată” a costului vieţii în paradisul din Bali, cu Bucureşti sau Cluj, iar concluziile acestul „clickbait” elaborat au fost surprinzătoare: oamenii au înghiţit „găluşca” şi au generat un trafic nebun postării.
image
Un YouTuber care a vizitat un McDonald's-ul rebrănduit din Rusia a povestit cât de multe diferenţe sunt faţă de varianta americană
Un reporter rus de la un cunoscut canal de YouTube a mers la McDonald's-ul rebranduit din Moscova, care s-a deschis pe 12 iunie, şi a spus că mirosul şi mâncarea sunt diferite.
image
Cum au vrut bulgarii să anexeze toată Dobrogea. Jafuri, crime şi bomboane otrăvite în Primul Război Mondial
După nici jumătate de veac de la ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea otomană, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut din nou ororile ocupaţiei, de data aceasta ale bulgarilor, care au încercat să anexeze toată provincia prin jefuirea şi omorârea populaţiei.

HIstoria.ro

image
România, alianțele militare și Războaiele Balcanice
Se spune că orice conflict militar extins are parte de un preambul, iar preludiul Primului Război Mondial a fost constituit de cele două conflicte balcanice din anii 1912 și 1913.
image
„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
image
Sultanul Mahmud II – călăul ienicerilor
Sultanul otoman Mahmud II (1808-1839) a fost cel care a iniţiat seria de reforme ce urma să modernizeze îmbătrânitul Imperiu Otoman şi să îl ridice la nivelul puterilor occidentale. Urcând pe tron în contextul luptelor dintre reformatori şi conservatori, Mahmud a înţeles mai bine decât vărul său, sultanul Selim III, cum trebuie implementate reformele la nivelul întregului imperiu.