"Orice firmă are nevoie de optimizare fiscală" - interviu cu Cezar GUŞU

Sediul firmei de avocatură e la doi paşi de Administraţia Financiară sector 2 din Bucureşti. Această proximitate nu e lipsită de ironie. Pentru că mulţi dintre clienţii casei exact asta vor să evite: Fiscul din România. Probabil că nimeni n-ar vrea să aibă de-a face cu Fiscul, însă cei care au interese financiare mari îşi pot permite să „cumpere“ instrumentele legale care-i scapă de impozite. Boştină & Asociaţii oferă, printre altele, consultanţă pentru optimizare fiscală. „Sînt, poate, cei mai buni în acest domeniu“ – m-a prevenit, amabil, un amic, jurnalist la o gazetă economică. Aşa am ajuns la Cezar Guşu, unul dintre avocaţii specializaţi în înfiinţarea de companii în offshore. N-a întîrziat mai mult de zece minute la întîlnire, dar şi-a cerut scuze, cu insistenţa unui elveţian care a depăşit sfertul academic. E un tip tînăr, elegant, politicos şi volubil – n-are nimic din snobismul arogant sau din paternalismul autosuficient cu care ne închipuim că ar fi dotaţi avocaţii veroşi şi de succes. Vorbeşte cu pasiune despre meseria sa şi nu evită să trateze frontal chestiunile spinoase.

Cum aţi caracteriza mediul fiscal din România?

În ciuda a ceea ce spun mulţi, mediul fiscal din România nu e chiar atît de împovărător. Ba chiar, în comparaţie cu multe alte ţări din Occident, s-ar putea spune că fiscalitatea de aici e relativ redusă. Asta în primul rînd datorită cotei unice de 16%. O să pară exagerat, dar într-un anume sens, România se apropie chiar de ceea ce se numeşte, generic, paradis fiscal. Dacă asta înseamnă paradis fiscal – un stat cu un regim fiscal avantajos –, atunci putem să spunem că şi România e un fel de paradis fiscal... OK, e o exagerare. Pragmatic vorbind, avem un mediu bun care, cuplat cu alte măsuri, ar putea face ca ţara noastră să devină atrăgătoare pentru investiţii.

O înlesnire a unor operaţiuni

Şi ce lipseşte, de fapt, în privinţa fiscalităţii, pentru ca România să devină atractivă?

Ceea ce lipseşte e o legislaţie a holdingului. Dacă ar exista un efort de gîndire strategică şi nu s-ar lua decizii doar sub impulsul momentului sau la presiunile diverşilor actori politici din societate, o asemenea legislaţie ar putea fi adoptată şi ar putea produce efecte bune pentru economie. Există posibilitatea de a înfiinţa nişte structuri cu personalitate juridică, care să aibă ca obiect de activitate centralizarea şi administrarea grupurilor mai mari de firme. Aceste entităţi deţin participaţii la societăţi româneşti mai mici. Este o etapă naturală în dezvoltarea unei afaceri: înfiinţarea unei societăţi care să le coordoneze administrativ pe toate celelalte. Sau să le finanţeze.

Această posibilitate o oferă alte state – cele pe care le numim paradisuri fiscale. E un avantaj în momentul în care, de pildă, una dintre firmele grupului împrumută o altă firmă din acelaşi grup cu o sumă de bani – şi dobînda pe acest împrumut din interiorul holdingului nu mai este impozitată. Unele companii nu se pot dezvolta decît prin acest tip de operaţiune, şi atunci, dacă statul impozitează acest tip de tranzacţie, va încetini dezvoltarea. Să ne înţelegem: avantajul acesta, de care oamenii de afaceri beneficiază înfiinţînd holdinguri în state care au legislaţie favorabilă, nu e o mare favoare, nu e o formă de discriminare pozitivă pentru marii oameni de afaceri. E, pur şi simplu, o înlesnire a unor operaţiuni.

Ce ar avea de cîştigat statul român dacă ar adopta o lege a holdingului?

Investitorii străini din România sînt familiarizaţi cu aceste instrumente de lucru şi le iau în considerare chiar de la lansarea afacerii. Faptul că atîţia investitori preferă să-şi caute rezidenţă fiscală în alte state e preţul pe care statul român îl plăteşte pentru că nu a adoptat o lege a holdingului. Dacă am fi avut-o, dacă am fi adoptat-o acum zece ani, am fi atras mult mai multe resurse.

De ce apelează mulţi oameni de afaceri la instrumente precum cele oferite de paradisurile fiscale?

Pentru că, pînă la urmă, orice firmă are nevoie de optimizare fiscală. Adică de o planificare a dărilor la stat şi de evitarea taxelor inutile. Apoi, e vorba de o formă de protecţie a averii. Şi, în al treilea rînd, e vorba de anonimatul pe care unele structuri de acest tip îl pot oferi. Aceste trei nevoi sînt acoperite de ceea ce oferă alte jurisdicţii.

De exemplu: o companie plăteşte un impozit de 16% pe profitul rezultat din activitate. Acţionarul societăţii încasează, după plata tuturor taxelor şi impozitelor, nişte dividende care, la rîndul lor, sînt impozitate cu 16%. Rezultă o sarcină fiscală de 32%. La nivelul Uniunii Europene, există o directivă – transpusă deja în legislaţia internă –, care spune că, dacă o companie dintr-un stat membru UE deţine o altă companie dintr-un alt stat membru UE şi are o participaţie minimă de 25%, pentru o perioadă de doi ani, distribuţia de dividende de la societatea deţinută către societatea deţinătoare nu se taxează. Directiva a fost adoptată pentru a încuraja investiţiile în interiorul UE. Orice om de afaceri român este tentat să exploateze în propriul său avantaj această posibilitate oferită de lege. E foarte simplu, apoi, să deschidă o companie într-o ţară membră a UE, care are legislaţie holding.

Paradisul e paradis doar pentru alţii

Exact anonimatul acesta pare să enerveze cel mai tare statele din Uniunea Europeană, care îşi doresc mai multă transparenţă în ceea ce priveşte transferul de bani. De ce?

Transparenţa fiscală este cerută pe voci tot mai autoritare. Reuniunea G8 din Irlanda de Nord a fost exact pe această temă. Discuţia e veche şi emoţională. Într-un fel, e firesc ca statele să vrea să ştie cine cîţi bani are şi cum îi plasează. Nu doar pentru a putea impozita aceste sume, ci şi pentru a putea urmări şi sancţiona eventualele averi sau tranzacţii frauduloase. Anonimatul poate ascunde şi operaţiuni de spălare de bani – de aceea încearcă guvernele să obţină mai multă transparenţă.

Ce înseamnă, de fapt, paradis fiscal?

Întîi de toate, trebuie spus că firmei îi este permis să desfăşoare activităţi cu fiscalitate redusă, doar în exteriorul respectivului paradis fiscal. Cum ar veni, paradisul e paradis doar pentru alţii. Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare prin Financial Action Task Force a produs un set de criterii şi o listă a ţărilor încadrate drept paradisuri fiscale. E o dispută între specialişti despre ce înseamnă, de fapt, paradis fiscal şi activitate offshore. În sens strict, definiţia vizează acele state sau teritorii unde nu există nici o impozitare pentru companiile care aleg acea rezidenţă fiscală. Sînt doar nişte taxe de înfiinţare care se plătesc anual, iar exigenţele cu privire la actele contabile care trebuie prezentate sînt scăzute.

Multe state din Europa, considerate paradisuri fiscale – Luxemburg, Cipru, Malta, Elveţia, Olanda – refuză eticheta în baza definiţiei stricte pe care am menţionat-o. Pentru că, în cazul lor, există un impozit (chiar dacă unul mic), la fel cum există şi obligaţia de a ţine contabilitatea şi de a înregistra situaţii financiare. Pentru specialişti, constrîngerile din aceste state sînt, într-adevăr, mult mai mari faţă de teritoriile offshore.

Care sînt aceste destinaţii privilegiate ale investitorilor?

Cele mai multe sînt state mici sau rămăşiţele unor state feudale care şi-au menţinut suveranitatea: Cipru, Luxemburg, Elveţia, Liechtenstein, Monaco, San Marino, Andorra (o ţară condusă sub patronajul comun al preşedintelui Franţei şi al unui episcop spaniol). Aceste state nu dispun de nici un fel de resurse şi încearcă să atragă capital oferind regimuri fiscale avantajoase, de care alte ţări din Europa nu dispun. Ele îşi „negociază“ suveranitatea în plan internaţional şi cele mai multe sînt scoase astăzi de pe lista neagră a OECD, îndeplinind criteriile de transparenţă solicitate. Am enumerat doar cîteva exemple – mai sînt şi altele.

De ce au presă proastă paradisurile fiscale sau aşa-numitele zone offshore?

Ele îşi au originea în zonele libere, în porturile libere (porto franco). Numele unui stat considerat paradis fiscal pentru flote – Liberia – sugerează, el însuşi, ideea de libertate. Adesea, e vorba de teritorii legate de Marea Britanie, de jurisdicţii în care se aplică principii din dreptul anglo-sexon (common law). Acesta se caracterizează printr-o flexibilitate mai mare şi printr-o atitudine pragmatică, deschisă spre acţiunea antreprenorială. Cultura britanică e mult mai puţin etatistă decît cea continentală; ea pune accent mai mare pe individ şi pe valori precum libertatea. Libertatea asta vine cu un preţ: cu riscul abuzului. În cazul de faţă, e vorba de abuzul privind aceste instrumente de planificare fiscală, de folosirea lor pentru spălarea de bani. Dar, una peste alta, ele rămîn nişte instrumente utile şi legitime. Totul depinde de cum sînt folosite, de sensul cu care le învestim.

În ce constă munca avocatului specializat în offshore?

În esenţă, clienţii cumpără un set de documente, o mapă prin care controlează firmele. Munca noastră e să pregătim şi să gestionăm aceste hîrtii.

Există riscuri? Poate vreun agent fiscal să vă acuze clientul de evaziune?

Teoretic, acest risc există. Însă noi credem că este mai degrabă din cauză că situaţia nu e suficient de bine explicată. Noi studiem întotdeauna cazurile şi oferim soluţii ţintite, în funcţie de nevoile specifice ale fiecărui client.

Cezar Guşu este avocat partener la firma de avocatură Boştină & Asociaţii.

a consemnat Matei MARTIN