"Părinte, mai ştiţi de ceva cursuri?"

- interviu cu Radu Alexandru PAVEL, preot în satul Glăvăneşti, comuna Andrieşeni, pe valea Jijiei -

Ministerul Agriculturii a chemat în ajutor Biserica Ortodoxă. Au semnat un protocol de parteneriat şi vă invită pe dumneavoastră, preoţii, să le spuneţi oamenilor să se asocieze în agricultură. Cum faceţi?

Ideea protocolului încheiat de Patriarhie cu Ministerul Agriculturii este frumoasă, dar, cum să vă zic, de la sublim la ridicol nu e decît un pas. Dacă am face o analiză SWOT, avem aşa: puncte tari – vectorul purtător, autoritatea în comunitate pe care o are preotul; punctele slabe: preotul transmite mesaje la grupuri de vîrstă înaintată – or, pe mine mă interesează grupele tinere. Cînd se va acţiona, preoţii trebuie pregătiţi puţin, e nevoie de o anumită structură informaţională. Un exemplu: tinerii nu vin la bibliotecă vara, vin iarna. Vara nu ştiu pe ce lume sînt. Structura demografică a satului românesc produce nişte tulburări în structura socială. Avem grupe de vîrstă ciudate: una foarte tînără, una de vîrstă foarte înaintată şi o grupă de mijloc, care asigură stabilitatea – foarte redusă. Sînt cei de 40-50 de ani. Tinerii care vin sînt ca nişte pui de găină – nu sînt protejaţi. Eu pornesc acum un proiect la mine în comună: marea majoritate a copiilor care termină clasa a XII-a vor da chix la Bacalaureat – vă zic eu de pe-acum. Ce fac cu ei? Îi preiau, iar în prima săptămînă de la încheierea studiilor de la şcoală li se dă adeverinţă, îi bag pe şomaj (am aranjat la AJOFM), în căutare de loc de muncă şi apoi la cursuri: ce vor ei – ospătar, mozaicar-faianţar, orice. Dacă termină o şcoală profesională în România, diploma nu e recunoscută în Germania. Dar dacă termină un curs la AJOFM, este recunoscut. Poate să facă un curs de fermier. Dacă îşi dezvoltă o fermă pe fonduri europene, ştiţi că-i trebuie patalama la mînă. Deci eu, practic, nu fac mare lucru. Direcţionez o informaţie. Cum începe Evanghelia după Ioan: „La început a fost cuvîntul.“ Eu nu pot să-i oblig. Inclusiv în ceea ce ţine de agricultură. Mesajul trebuie lansat la liderii comunitari. Ei ştiu să-şi disipeze informaţia. Într-o comunitate de 240 de familii, vă informez că am 28 de proiecte pe măsura 1.4.1 (ferme de semi-subzistenţă) şi un proiect pe măsura 1.1.2 (instalarea tinerilor fermieri). Dacă s-ar face o statistică, sînt fruntaş în „întrecerea capitalistă pe ramură“ (rîde). Pe cîţiva i-am ajutat în mod direct, pe majoritatea lucrînd şi în cadrul GAL-ului, şi cu experţii. (Măsurile de care vorbeşte părintele sînt finanţări europene din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală. GAL este grupul de acţiune local – organizaţii care cuprind autorităţi locale şi fermieri, finanţate tot din fonduri europene – n.n.) Faza a doua a fost că s-au tras ei, unul pe altul. Am trecut, după aceea, la o etapă superioară. I-am convins să formeze o asociaţie.

Faptul că aţi lucrat iniţial cu ei, pe măsurile acestea individuale, a fost deci un pas necesar?

Este un bulgăre care se rostogoleşte. În primul rînd, asociaţia îi ajută cu punctajul pe proiectele lor individuale. Ei au fost un pic mai întîrziaţi: la început, pe accesarea măsurii 1.4.1 era „primul venit, primul servit“, nu se prea puneau condiţii. Apoi, pe zi ce trecea, au crescut condiţiile şi birocraţia.

De la politică la neamu’ lu’ Păpuşoi

Ca să înţelegeţi, eu nu fac politică. În ’90 şi ’92 – nu eram preot pe vremea aceea –, l-am votat pe Ion Iliescu. După ’92, am zis gata, m-am liniştit. Şi-n ’96, cînd am văzut că era candidatura lui Emil Constantinescu – nici nu m-am mai dus la vot. Şi, de atunci, nu merg la vot. Nici nu mă interesează ce partid politic este. Nu există nici o diferenţă între calibrul 762 (rusesc) şi 566 (NATO). Eu nu fac politică şi nici nu trebuie să fac. La alegeri, am rîs cu lacrimi, mă ţineam cu mîinile de burtă. Eu le-am zis: „Măi, copii, nu înţelegeţi că i-aţi neglijat pe aceşti fermieri, ei doresc să îşi aibă un cuvînt.“ La ora actuală, Consiliul local – care înainte era format numai din învăţători, bugetari – e alcătuit numai din fermieri. Pentru că structura de dezvoltare în satul românesc este una a clanurilor, tribală. De exemplu, îl numesc pe cutărică – Păpuşoi Ion –, apăi tot neamul lui Păpuşoi, fini, cumnaţi, cuscri îl votează pe Păpuşoi. Este o structură mare, lărgită, tribală. Alvin Toffler, un evreu deştept, a scris o carte celebră – Al treilea val. În satul românesc contemporan există o cultură de tip agricol – a fost o cultură de tip industrial, distrusă după 1990 – şi acum vine un al treilea val, al postindustrialismului, al informaţiei, care face să vezi, la casa de chirpici din Moldova, o antenă-satelit. Întovărăşirile, în prezent, se fac mai ales în familie. Acum se revine – sîntem pe o spirală, pe un nivel superior, pe structura familiei lărgite.

Deci au dreptate guvernanţii să sprijine fermele familiale...

Să vă spun ceva: guvernanţii nu vor dori niciodată ca oamenii să fie asociaţi. Pentru că o masă asociativă înseamnă o masă care îşi cere drepturile. Din punct de vedere social, nu politic. Epoca marilor doctrine a dispărut. Vorbim de o politică de stînga? Mie, un parlamentar de stînga îmi zicea: „Noi, social-democraţii... Dom’le, ştii ce sînt social-democraţii? Sînt acei oameni politici care au nevoie de voturile săracilor şi de banii bogaţilor, promiţîndu-le cînd la unii, cînd la alţii, că îi va apăra pe unii faţă de ceilalţi.“
    
Schimbarea de care vă vorbeam se face simţită şi la nivelul structurilor de putere: cu vreo cinci-şase ani în urmă, cei care deţineau controlul banilor – deci şi al puterii în comună – erau bugetarii: învăţătorul, poştaşul. Ei făceau jocurile. Acum, au venit cei cu asociaţii, cu microferme, cu toate cele – agricultorii se ridică. Plus că cei care au lucrat pe schele în Vest, pe la 40 de ani îi iau durerile de şale, se întorc în ţară. La început, îşi făceau case cu banii strînşi, acum au început să-şi ia utilaje, să se „întovărăşească“. Întovărăşirile erau în anii ’50, înainte de cooperativizare. Şi erau treburi bune, după aceea au fost denaturate. Şi acum, de pe 2-3 hectare nu poţi face agricultură, să fim serioşi.

Şi cum se realizează „întovărăşirea“ zilelor noastre în viaţa reală, în comuna aceasta?

Aceşti oameni au nişte interese. Primul  a fost să acceadă la fonduri şi la finanţări, iar asociaţia le creează această umbrelă. La început, au fost patru oameni. Acum sînt aproape 40 în asociaţie – tineri în mod special. Acum, îşi cer imaşurile, să le gestioneze singuri. Sînt în conflict cu primăriile. Foarte mulţi primari (din toată ţara) au dat, în ultimii ani, imaşurile la rude şi luau miliarde; acum, DNA-ul e pe ei.

Şi este activitate la asociaţie?

Încă nu, din cauza poziţiei. Andrieşenii sînt la mijloc, între judeţul Iaşi şi Botoşani, cu o infrastructură dezastruoasă. Încă nu pot să se deplaseze rapid şi să-şi desfacă produsele. Există, în schimb, cîteva idei: un punct de colectare de lapte şi un centru de achiziţii. Dar pînă nu se rezolvă problema infrastructurii zonale, ei nu vor putea face ce-şi propun. Dacă nu se rezolvă problema desfacerii, degeaba facem noi, asociaţia – cum zicem noi, popii: ne-am adunat să ne întîlnim. Cu sprijinul World Vision, acum şase ani, am făcut un curs de fermieri în zonă. La început, au fost reticenţi. Ziceau: „Ce? Mă învaţă ăştia pe mine cum să mulg vaca?“ Dar au fost cointeresaţi: cei care veneau la curs primeau saci de concentrate pentru animale. Cu diploma aceea la dosar, au obţinut punctajul care le-a permis accesarea fondurilor europene. Şi-acuma, au prins gustul de cursuri. Mă întreabă: „Părinte, mai ştiţi de ceva cursuri?“ Eu le zic: „Hai, treci la coada vacii şi ai grijă de ea.“ (rîde)

Cum vedeţi dvs. dezvoltarea comunitară? Europa vorbeşte despre asta, planul de dezvoltare rurală vorbeşte despre asta. Se întîmplă ceva în realitatea de la ţară?

În anul 2002, împreună cu Centrul de Mediere şi Securitate Comunitară, am iniţiat un proiect pe problematica violenţei în mediul rural, cu finanţare USAID. Am făcut şi punct de informare şi documentare rurală. Proiectul funcţionează şi în continuare; i-am adăugat, de exemplu, mergînd la prietenii noştri de la Direcţia Agricolă, de la Filiala Academiei, tot felul de broşuri, cărţulii şi alte trăznăi de felul acesta, din domeniul agriculturii. Ele sînt acum la dispoziţia membrilor comunităţii. În următorul meu proiect, vreau să creez ONG-uri în zona rurală. Unii zic: „Hai să înfiinţăm cîte unul în fiecare comună.“ Ei, nu merge, nu are viabilitate. Din ce cauză? Comuna este alcătuită din mai multe sate. Eu cînd creez ONG-ul, trebuie să-i identific pe liderii comunitari din satele învecinate. Astfel, creez un ONG un pic mai lărgit.

Da, dar nu va fi simplu deloc. Cu cine o să lucraţi?

Nu voi putea lucra decît cu preoţii, pentru a face asta, deoarece ei îi cunosc foarte bine pe oameni. Eu intru de minim trei ori pe an în casa lor – la Paşte, Crăciun şi Bobotează. Ştiu şi unde îşi ţin lipită poza lui Iliescu. (rîde) Oamenii-l iubesc. De ce? Nu ştiu. Sindromul Stockholm. De-asta nu prind ONG-urile în mediul rural, pentru că ele sînt create pe o structură occidentală, pe o mentalitate occidentală. Foarte bună, foarte frumoasă, se potriveşte la ei. Dar dacă vii în spaţiul bizantin la noi, şi mai ales în spaţiul regăţean – gata, se rupe firul. Şi mediul rural dintotdeauna, la noi, a avut anumite particularităţi. Eu, personal, sînt un fan al sistemului american. Ei sînt mai nonconformişti şi mai apropiaţi de mentalitatea noastră, decît sînt tabieturile europene. Eu, de multe ori, am furat din stilul lor în organizarea comunităţii mele. De exemplu, în satul românesc trebuie să reînvie obştea, un concept foarte viu în stilul de viaţă american. Obştea este sfatul satului, în care se strîng şi bărbaţi, şi femei, în care oamenii se strîng pentru a rezolva o problemă a comunităţii. Obştea e formată din oamenii gospodari, cei care au o moralitate. Noi, în comunitatea noastră, avem un cult neoprotestant foarte activ. Cultul ordodox are o valenţă care ţine mai puţin de viaţa materială şi mai mult de cea spirituală. Acum vorbim de Max Weber. În cartea pe care o s-o public la anul am să-l combat: nu protestantismul a creat capitalismul, ci capitalismul a creat protestantismul. Cred că mă răspopesc ăştia. (rîde) Eşti femeie de afaceri, de exemplu. Ştii cîtă muncă e la un magazin? N-ai timp să te mai duci la biserică, să te închini, să faci toate cele trebuincioase. Atunci îţi creezi un cult – scurt, cuprinzător –, că totuşi crezi în Dumnezeu, şi te rezumi la atîta – mîntuirea – o bucăţică mică, cît să nu fac efort. Pe cînd cultura agricolă este o cultură prin excelenţă catolică şi ortodoxă. Cultura industrială nu se potriveşte cu cele două, asta este. Deci Max Weber pică. Acum vorbim de Max Webber. În cartea pe care o s-o public la anul. am să-l combat.

Tot vă mai trebuie oameni pentru ONG-urile lărgite...

Trebuie să vă zic de o mare problemă în comunitatea rurală de la noi: femeile. Cît sînt tinere, la 30 de ani, sînt vrednice încă de muncă, dar ce vor face după 40-50 de ani? N-au asigurări sociale. Vă dau un caz: un băiat de la noi din sat, care a lucrat în Israel şi Italia. După 2008, s-a întors şi a zis că nu mai pleacă. El este acum preşedintele asociaţiei, şi-a deschis şi un depozit de materiale. Omul încearcă să înmulţească banul. Mai interesantă este, însă, soţia. O gospodină fantastică şi cu un spirit ingineresc extraordinar. Cît a lipsit soţul, ea a săpat o pivniţă, a pietruit-o, cînd i s-a întors bărbatul, a rămas blocat. În cadrul unui curs World Vision la Criţ, în Braşov, a văzut o fermă şi visează să facă şi ea ceva de genul acela. Problema este că fata are şapte clase, iar pe orice proiect îţi cer minim opt clase. Deşi valoarea ei nativă este clară, ea este blocată la mantinelă din cauza educaţiei. I-am propus primarului să facă o clasă specială, fără frecvenţă, pentru cei care au numai şapte clase, însă mediul rural este foarte conservator. Într-o gospodărie, femeile creează plus-valoare. Bărbatul este producătorul primar, dar nu-l pui la ceaun sub nici o formă. Femeia face zacusca, dă plus-valoarea la legumele crescute-n cîmp de bărbat.

(Parohia părintelui Pavel are propriul site la: www.parohiaglavanesti.iasi1.ro)

a consemnat Alexandra TODERIŢĂ

Foto: Parohia Glăvăneşti