Tema săptămînii

Peste 200 de proiecte de lege acoperind cele mai diverse domenii au fost lăsate moştenire de fostul Parlament celui curent, dintre acestea 177 rămînînd nedezbătute în Camera Deputaţilor şi 23 – în Senat. În condiţiile în care votarea unei legi a durat şi două minute în plenul Camerei, ne aşteptăm ca, măcar la începutul unui nou mandat, noul Guvern să facă curăţenie între restanţele legislative din Parlament.

Povestea Bechtel a început oficial în 2003. Ar fi trebuit să fie prima autostradă care să lege România de Ungaria. Însă, la un deceniu de la semnarea contractului cu Bechtel, sînt gata doar 52 din cei 415 kilometri ai Autostrăzii Transilvania. Acum, Guvernul vrea să scape de cei de la Bechtel.

"Am amînat să-mi dau licenţa în 2000. Am terminat facultatea, m-am angajat imediat şi am zis că o dau eu la anu’. Au trecut 13 ani. Şi dacă nu aveam nevoie de ea anul trecut, nu-mi ridicam nici măcar adeverinţa că am terminat facultatea. Dar am terminat actoria, dacă asta contează."

Românul, dacă vrea să urle, „urlă ca-n codru“, iar dacă vrea să-şi arunce gunoiul, aruncă „în fundu’ curţii“. Iată două forme tradiţionale de raportare la natură, metamorfozate de populaţia nou urbanizată în zgomotoase şi deseori extrem de poluante ieşiri la iarbă verde.

Astăzi, în 2013, ce a rămas din ţăranul român? Ce a rămas din grădinile lui? O caracteristică comună societăţilor rurale care au păstrat o dominantă „ţărănească“ este un peisaj îngrijit, grădinărit. Fiecare colţ de pămînt fiind valorizat, curăţat, pieptănat. „Bucăţi de teren“ domesticite şi transformate în „grădini“ pe un parcurs de sute, de mii de ani.

Disecam, cu ceva timp în urmă, noile relaţii pe care „românul generic“ le dezvoltă, din 1989 încoace, cu locuinţa sa (de dorit a fi de tip „vilă“) şi subliniam diferenţele fundamentale între discurs şi practică. Această diferenţă, deşi firească este uriaşă cînd analizăm felul în care ne construim astăzi intimitatea locuirii.

Vacanţele mi le petreceam într-un sat de cîmpie de pe malul Oltului. Vara, ars în tălpi – de praful uliţelor – şi în cap de soare, mă năpusteam la cana de tablă, o scufundam în găleata cu apă rece din fîntînă şi o dădeam pe gît pe nerăsuflate.

"Din 2001, de cînd s-a făcut vila asta, am început să pun cîte o floare pe ici-pe colo, din astea perene, ca să răsară şi anul următor. Am pus garoafe, liliac, trandafiri, tufănici, crini, margarete."

Cînd a venit vremea să ne facem o casă cu grădină, cea mai bună lecţie ni s-a părut că am putea să o luăm de la Muzeul Satului. Se întrevede acolo un firesc al conlocuirii cu pămîntul („...din care eşti făcut“), care dă de gîndit. Lucrurile îşi găseau cîndva răspunsul prin integrare, nu prin defrişare.

Cariere la Roşia Montană şi în alte părţi, „pădure“ de antene GSM pe Semenic, centrale eoliene pe Muntele Găina, turn de birouri lîngă Catedrala Sf. Iosif, sală de sport între mormîntul lui Lucian Blaga şi Rîpa Roşie – ce au toate acestea în comun?

I-am întrebat – pe foarte puţinii oameni din jurul meu care stau la curte şi au grădini – despre acestea: de ce au simţit nevoia să le amenajeze; cum le-au făcut propriu-zis, dacă au existat un concept şi un scop; cum le folosesc şi cum le lucrează. (I. P.)

Pentru cei care nu cunosc Bucureştiul, traseul pînă la Muzeul Naţional al Aviaţiei Române poate fi o aventură. Am nimerit o zi lejeră la muzeu, astfel că, timp de o oră, m-am plimbat cam singură printre lucrurile care amintesc de faptul că istoria aviaţiei române este una foarte bogată.

Aeroporturile povestesc cel mai bine despre visele unei ţări. Ele nu sînt despre trecut sau despre prezent, aşa cum sînt, de pildă, liniile aeriene naţionale, care pot povesti exact despre beteşugurile şi calităţile unui popor. Primele sînt opera unor decizii de stat şi sînt despre viitor. Celelalte sînt, vrînd-nevrînd, conduse mai mult de interese de moment.

Amalia nu a visat niciodată să devină însoţitoare de bord. Însă chiar şi acum, la 25 de ani, îi revin în minte anii copilăriei, cînd, în joacă, obişnuia să creadă că, dacă se ridică pe vîrfuri şi întinde mîinile către cer, ar putea atinge norii sau chiar soarele.

Aş putea începe cu „M-am născut, am crescut...“ sau, mai degrabă, cu... „am simţit prima dată mirosul de ulei al cabinei unui supersonic, apoi am asistat la tunetul provocat de forţajul unui avion însoţit de flacăra de magneziu, decolînd într-un zbor de noapte.“

Primul meu zbor cu avionul s-a petrecut în 1993. Mergeam la sora mea, în Elveţia, şi ţin minte că, în momentul în care am traversat Alpii, într-un Antonov care pîrîia – probabil aşa cum şi trebuia să pîrîie, din toate încheieturile – şi ne zgîlţîia ca într-o căruţă, pe mine şi pe partenerul meu de zbor ne-a apucat rîsul.

Peste tot în Europa, şi cu atît mai mult în Est, companiile aeriene de dimensiuni medii se confruntă cu probleme serioase de supravieţuire: doar giganţii cu eficienţe de scară – ca Lufthansa – sau companiile mici, low-cost, ieftine şi flexibile – ca Wizz Air – reuşesc să reziste concurenţei din ce în ce mai mari, în întreaga Europă.

Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti a rezultat în urma fuziunii dintre Aeroporturile Internaţionale „Henri Coandă“ (Otopeni) şi „Aurel Vlaicu“ (Băneasa), începîndu-şi oficial activitatea în februarie 2010. Cele două platforme aeroportuare procesează 70% din totalul traficului aerian de pasageri din România, ajungînd, în 2012, la 7,55 milioane de pasageri.

Ca nomad, am învăţat să tratez obiectele cu scepticism şi să mă leg greu de ele. Aşa că, în momentul în care descopăr că un urs de lemn din casa părinţilor îmi trezeşte sentimente, sînt luată complet prin surprindere. Ursul cu pricina e nespectaculos. Cît o minge de tenis, cioplit din lemn maro-cenuşiu.

Ne-am cam răcit în ultima vreme. Ea m-a „ajustat“ cu o foarfecă – chestionează, se pare, calitatea argintului meu. A făcut-o dintotdeauna – îmi spun eu, la nervi –, în timp ce am lăsat-o să se frigă. La propriu. I-a rămas o urmă urîtă pe inelarul de la dreapta, fiindcă eu m-am sucit, la momentul potrivit.

La capătul patului sînt trei pungi de carton. Pe una dintre ele se afla o etichetă pe care scrie „Bucureşti“, pe alta scrie „Sfîrşit, work in progress“, iar pe ultima: „Vest/Est“. În bucătărie, într-o geantă roşie, stau – unele, peste altele – mere de diferite soiuri.

Îmi amintesc o vîrstă la care mă ataşam cumplit de obiecte: jucării, haine, caiete şi rechizite de şcoală, cadouri primite, suveniruri din călătorii, bilete de intare în diverse locuri, desene, tentative de jurnale, reviste etc. Mi-era greu să mă despart de ele, aşa că umpleau dulapurile şi sertarele.

Orice obiect care are de-a face cu porcul mă umple de fericire. Cînd văd un rît desenat sau tirbuşonul cozii de purcel, îmi pierd minţile de entuziasm. Sînt fan porc pînă la moarte. Pe scurt, am un fetiş.

Îmi luasem o pereche de sandale dintr-un Decathlon din Spania, pe vremea cînd magazinul nu exista la noi. Am aşteptat cu nerăbdare mica escapadă, printre articole sportive, m-am uitat pe net şi mi-am făcut din timp listă cu ce mi-ar plăcea să-mi iau;

Nimeni nu trăieşte fără obiecte. Toţi ne surprindem ataşîndu-ne mai mult de unele decît de altele. Sîntem sentimentali şi facem pasiuni pentru te miri ce. Răspunsurile primite la această anchetă stau mărturie.

Predarea istoriei comunisului devine un subiect complicat şi cînd ai un elev al cărui părinte a făcut parte din Securitate (şi el, şi tu, profesorul, ştiţi asta) şi, în aceeaşi clasă, la aceeaşi oră, la acelaşi curs, o colegă a avut bunicii deportaţi în Bărăgan, iar părinţii ei s-au născut acolo.

● Aş putea spune că, atunci, distracţia le era interzisă adulţilor. Cred că atunci a prins viaţă expresia „Comunistule!“ (Andreea Lazăr) ● Trebuia răbdare: să stai la cozi, să primeşti o casă de la stat, să pleci în străinătate. De aici am dedus că răbdarea era un sport naţional. (Andrei Mihalcea)

Sînt profesor de istorie, lucrez cu adolescenţi care nu au trăit nici o secundă din viaţa lor în comunism. Am şansa să fie inteligenţi şi curioşi, ne simţim bine împreună. Îmi propun întotdeauna să le transmit ideea că a înţelege istoria presupune să încerci să mergi, cît poţi mai mult, în mocasinii celor ce se plimbă prin ea.

"Sindromul Stockholm. Asta-mi vine în cap cînd mă gîndesc la comunism. Se manifestă prin ataşamentul persoanelor răpite faţă de răpitor. La fel e şi comunismul astăzi: o ideologie în care oamenii au ajuns să îşi manifeste ataşamentul faţă de un regim în care, deşi libertatea era străină, „se trăia mai bine“, în care omul uită ce înseamnă să trăieşti."

În 2008, se lansa volumul lui Ştefan Constantinescu Epoca de Aur, pentru copii, cu un concept interactiv. Cartea este o istorie neconvenţională ce începe în 1968, anul naşterii artistului, şi se încheie cu Revoluţia din 1989 şi o alternativă pentru cei tineri la „comunismul de manual“.

La clasa a XI-a, vorbim despre regimul comunist din România. Manualul, indiferent de editură, arată descurajant. Informaţia este rece, firavă şi neconvingătoare. Prezentarea e generală, fără aprofundarea evenimentelor, fără studii de caz, mai degrabă înşiruiri seci de fapte. Formalism.

Rîndurile ce urmează nu constituie sinteza unor observaţii sociologice sistematice asupra cunoştinţelor tinerilor despre comunism, sînt mai degrabă o schiţă. Altminteri, sînt cît se poate de sceptic în privinţa obţinerii unor date credibile în acest sens.

UNESCO definea, în 1997, educaţia prin învăţarea nonformală ca fiind constituită din „orice activităţi educaţionale organizate şi susţinute care nu corespund exact la ceea ce numim educaţie formală. Aceasta poate fi realizată în cadrul sau în afara instituţiilor de educaţie şi se adresează persoanelor de toate vîrstele.

La nivel academic şi ştiinţific, inteligenţa emoţională este un subiect controversat –  de la dilema că e o abilitate sau o trăsătură de personalitate, pînă la modalităţile concrete de măsurare şi validare a constructului.