Cînd lucrurile se transformă în amintiri

- poveşti de la vîrsta a patra -

Nu definim niciodată relaţiile în raport cu obiectele, ci mereu în raport cu ceilalţi – fiinţe vii, ca noi. Dar faptul că nu facem asta nu înseamnă că ele nu există. Avem relaţii cu obiectele din vieţile noastre – în primul rînd, ele sînt acolo ca să ne amintească ce memoria vizuală şi cea auditivă tind să uite. Abia apoi ca să ne înfrumuseţeze vieţile sau să le materializeze. Devenim mai sentimentali în raport cu obiectele, odată cu înaintarea în vîrstă? Ne detaşăm de ele şi ne dăm seama că e în van a ţine la un obiect, din moment ce el se sparge, se rupe, se pierde, ţi se fură, se strică, se decolorează? Ni se face dor de obiectele pe care le pierdem şi ne e greu să le înlocuim cu altele identice? Studiile spun că pierdem 40 de ore din viaţă căutînd obiectele pierdute. Dar nu ne spun cîte ore din viaţă ne petrecem ştergîndu-le de praf, cît timp ne petrecem amintindu-ne lucrurile care ne leagă de ele sau cît de greu găsim obiectul perfect pe care să îl facem cadou celor dragi. Obiectele devin cu atît mai importante cu cît sîntem privaţi de ele din cauza lipsei spaţiului. Este şi cazul rezidenţilor Căminului de persoane vîrstnice „Amalia şi Şef Rabin Dr. Moses Rosen“ din Bucureşti.

Un scarabeu rătăcit

La cei 104 ani ai săi, Medi Dinu, pictoriţă, vorbeşte cu tandreţe despre un scarabeu primit de la o prietenă şi rătăcit cine ştie cum. „E foarte penibil să vorbeşti de lucruri care îţi sînt foarte intime. Intimitatea între tine şi obiect trebuie să rămînă intimă! N-am ştiut că mă pot ataşa de obiecte pentru că le dădeam totdeauna cu mare plăcere; dar nu-mi place nici acum să le pierd şi sînt indignată cînd mi se fură.

Am pierdut un scarabeu. L-am căpătat de la o prietenă care a fost în Egipt; m-am gîndit: «Eh, mi-a adus, de pe o margine de lume, ceva ieftin.» Dar ani de zile m-am bucurat de el, era totuşi ceva adus de o prietenă, ceva egiptean, care aducea a vechi. Şi cînd am văzut că poate să cadă, că poţi să calci pe el, că nu i se întîmplă nici o zgîrietură, mi-am dat seama că era exact ceea ce arăta: un scarabeu adevărat egiptean. L-am purtat pe aici cît l-am purtat, îl pierdeam, mi se găsea, îl găseam eu, pînă cînd, la un moment dat, a dispărut. Şi acum îmi pare rău după el. L-am avut foarte mulţi ani; nu-l purtam, dar cînd dădeam de el, mă bucuram să-l ţin în mînă, crezîndu-l din gips vopsit.

Nu e ceva ce nu se poate înlocui pentru că probabil erau foarte mulţi în trecut; scarabeul era un obiect de superstiţie – se credea că aduce noroc. Mie nu pot să zic că mi-a înfrumuseţat viaţa într-un fel neaşteptat – am avut destule necazuri cu el în cutie sau cu el pe mine. Aşa că, probabil, dacă aş fi liberă şi aş face un ocol prin anticariate, pe undeva aş mai găsi unul; sau să-i cer cuiva care pleacă în Egipt...

Păstrez amintiri, nu obiecte. De-asta păstrează bătrînii lucruri pe care tineretul ar vrea să le arunce că doar n-ai nevoie de ele. Eh, cum poţi să le explici ce îţi aduce aminte de fiecare dată cînd le vezi?! Şi cu toate astea, nu am obiecte dragi, dar dacă dau de vreunul, mi-aduce aminte, mă înduioşează, mă întristează şi pe urmă îmi văd de treabă. Nu e nici unul despre care să zic pe ăsta l-aş vrea în mormînt cu mine.“

Pierderea ochelarilor, de pildă, atît de indispensabili pentru citit (cînd ne-am întîlnit, doamna Dinu răsfoia un Vogue franţuzesc), nu e un fapt grav: „Te duci la oftalmolog, îţi dă o reţetă, o predai la cancelarie, apoi îţi vine o altă pereche.“

Un computer şi o oglindă

Pompiliu Sterian a fost jurnalist; în prezent, e cel mai bătrîn blogger din România (are 94 de ani) şi nu mai poate trăi fără calculator, obiectul care îl ţine legat de familia răsfirată pe trei continente.

„Sînt trei fotografii care reprezintă ce-a mai rămas din familia mea – fata, nepoata şi nepotul, cei doi copii ai ei; fata locuieşte în Danemarca, nepoata locuieşte în Canada şi nepotul în Israel. Pe trei continente şi, cu toate astea, eu am o legătură foarte, foarte strînsă cu ei. Fata a fost profesoară de informatică; avea calculator – aveam, pe atunci, vreo 80 şi ceva de ani – şi a vrut să mă înveţe şi pe mine, ca să îmi umplu timpul liber. Eu am zis că nu are nici un rost la vîrsta mea, astea sînt chestii pentru noua generaţie. Cînd am venit la cămin, în urmă cu şapte ani, am învăţat să lucrez la calculator şi, prin intermediul lui, am o legătură foarte bună cu familia mea, zilnic am trei-patru mesaje de la ei – fotografii, imagini, poveşti; am şi cont de Skype. M-am legat foarte mult de calculator, mi-am creat şi un blog – www.varstapatru.blogspot.ro. Aşadar, calculatorul a devenit un obiect foarte preţios, pe care îl folosesc zilnic.“

Iudith Ardeleanu a fost biolog, iar obiectele i-au delimitat etapele vieţii, fără avertisment sau drept de apel. „Am avut o oglindă mare, care are o istorie întreagă – nu era oglinda mea, propriu-zis; am fost la Oradea, acum 30 de ani, la tatăl meu, şi el avea această oglindă foarte frumoasă, de cristal, cu un model pe care eu nu l-am mai văzut în altă parte; şi era de exact înălţimea mea, adică 145 cm. Era atît de grea… cînd am montat-o în perete, a trebuit să o lege de o bîrnă, le era teamă că scoate şi peretele. Cînd intrai în casă, oglinda îţi mărea camera, o dubla; totul părea mai mare decît era. Şi m-am mai ataşat de un obiect mic – în bibliotecă păstram o farfurioară din cobalt albastru, pictată. N-a fost a mea de la început, a fost a celei de-a treia neveste a lui taică-miu, care a fost la Auschwitz şi a prins ultima perioadă, cînd nemţii fugeau deja că veneau ruşii, şi englezii, şi americanii. Făceau grupe – la mijloc ei şi pe margini evrei în haine tărcate, ca de sus să se vadă că sînt toţi deţinuţi. Şi i-au împins aşa spre Germania, unde le-au dat drumul. Ăştia mureau de foame şi cerşeau pe străzi – aşa mi-a povestit ea –, pînă cînd i-au adunat americanii şi i-au băgat în lagăre de realimentare. Şi, într-o zi, o nemţoaică i-a aruncat drăcovenia asta. Foarte frumoasă, din cobalt albastru. A păstrat-o, a ţinut-o tot în vitrine acasă şi, cînd ea şi tatăl meu au murit, am luat, din toată casa aia, farfurioara şi oglinda. Aici am o măsuţă pe rotile la care ţin enorm. De fapt, nu trăim fără obiecte. Creăm altele, dar nu trăim fără ele.“

O statuetă Buddha, cărţi şi goblenuri

Eva Lendvay Szemler are 78 de ani, a fost jurnalistă şi e vizitată în vis de obiecte cu valoare sentimentală.

„Nu sînt valoroase obiectele mele, nu mă ataşez de un diamant, de exemplu, nu mă ataşez decît, în contrast, de o cafetieră a bunicii, din ceramică, de modă veche. Şi, cum am lăsat o gospodărie întreagă în urma mea, această cană de cafea – filtru antic, că avea un filtru la mijloc – îmi tot vine în minte. I l-am dat unei vecine cadou, ca să nu se prăpădească, şi chiar am visat obiectul acesta, fără nici o explicaţie sau poate pentru că vine aşa, peste generaţii, şi nu mă părăseşte. Şi cred că aşa e la fel la fiecare om, ne ataşăm de ceva fără valoare sau numai cu valoare pesonală.

La cămin, mi-e dragă o statuetă Buddha, pe care o tot fîlfîi sub nasul celor care vin la mine; îmi place micul obiect, care e o imitaţie, nu este din fildeş, ci din plastic. Dacă mă uit la ea, îmi vine un fluviu de trecut, de cînd a intrat în posesia mea şi pînă astăzi; i se ataşează un şir întreg de personaje, de prieteni, de situaţii, e o chestie la care ţin şi care tot a scăpat de – aşa cum numesc eu – tsunamiul vieţii mele, ruperea bruscă de obiecte, pentru că, într-adevăr, îmi plăceau obiectele mele şi mi-a părut foarte rău că a trebuit să plec de acasă.“

Margareta Eschenazy a cusut toată viaţa goblenuri de care se ataşa şi pe care le împărţea cu tragere de inimă cunoscuţilor, iar Lidia Fonea, fostă profesoară de limba română şi bibliotecară a căminului de persoane vîrstnice „Amalia şi Şef Rabin Dr. Moses Rosen“, povesteşte despre biblioteca plină de cărţi pe care o avea acasă: „Legătura mea cu obiectele e reprezentată de cărţi.“

Marius Armaşu crede că, „cu cît înaintăm în vîrstă cu atît ne ataşăm de anumite obiecte. Nu există o preferinţă, asta e adevărat, dar dacă se întîmplă să te ataşezi la bătrîneţe e altfel decît la tinereţe. Obiectele se înlocuiesc, şi nu prea.“

Poveştile şi obiectele de care aceşti oameni nu s-au despărţit o viaţă întreagă au fost recuperate de spectacolul Vîrsta obiectelor, realizat în cadrul „Vîrsta4“, proiect de artă comunitară desfăşurat de tangaProject – http://www.facebook.com/pages/4th-AGE-Community-Arts-Centre/151155228287974.