Vise cu aeroporturi

Aeroporturile povestesc cel mai bine despre visele unei ţări. Ele nu sînt despre trecut sau despre prezent, aşa cum sînt, de pildă, liniile aeriene naţionale, care pot povesti exact despre beteşugurile şi calităţile unui popor. Primele sînt opera unor decizii de stat şi sînt despre viitor. Celelalte sînt, vrînd-nevrînd, conduse mai mult de interese de moment.

Visul luminos

De după rîndurile de floarea-soarelui, un uriaş avion Airbus s-a ridicat înspre cer. E aproape de asfinţit, pielea îmi este umedă de la căldura sufocantă din Singapore. Sînt în aeroportul Changi, pe o terasă, tolănită într-un fotoliu, lîngă un lan de floarea-soarelui. Înăuntru, dacă vreau, mă pot odihni într-o grădină cu palmieri de zeci de metri înălţime, într-una de cactuşi ori într-alta de orhidee. Preferata mea, însă, e oaza cu fluturi tropicali, unde creaturi colorate ireal ţi se opresc pe braţe şi ţi se lipesc pe spate şi pe tot corpul, fără ruşine şi fără frică. Îmi pierd noaptea aici, pînă la următorul meu zbor, plimbîndu-mă prin cinematografe şi săli de jocuri, mîncînd raţă prăjită în stil cantonez, făcînd baie în piscină şi cumpărături. Ştiu că în momentul în care oboseala va deveni copleşitoare, o să mă pot duce la spa sau la jacuzzi, sau o să-mi plătesc un pat într-unul dintre hotelurile aeroportului. Totul strigă aici: „Sîntem buricul universului, sîntem lumea ta de vis, paradisul; înfrîngem în tine, călătorule, stresul de aeroport şi frica de zbor, de la noi pleci pus pe picioare şi mirat. Altă ţară ca a noastră, pe lumea asta nu mai poate fi.“ Şi aşa este acest Singapore, statul liliputan din sud-estul Asiei, care investeşte în biotehnologie şi e obsedat de ordine, curăţenie, prosperitate.

Visul bunei-cuviinţe

Plouă mărunt la Tokyo şi traficul a devenit, dintr-un coşmar mic, un coşmar mare. Blocată în taxi, cu luminile oraşului în ochi, flash după flash, aproape cît să faci o criză de epilepsie, îmi imaginez cum avionul meu spre Europa va zbura fără mine. Narita e un aeroport mare. Mai mare decît orăşelul din Moldova în care m-am născut. Am ajuns la o oră la care nici speranţă nu mai trebuia să am. Am alergat înspre ghişeul de check-in, pe podelele perfecte, lucioase, curate-farmacie. Aveam de gînd să mă milogesc, să încerc să aranjez ceva. N-a fost nevoie. Domnişoara mi-a înşfăcat paşaportul, bagajul, a făcut ca un roboţel superrapid documentele, apoi a început să alerge prin aeroport în faţa mea, strigînd de semnalizare şi agitîndu-şi mîinile. Tot aeroportul participa la această importantă operaţiune de ajutorare a unor ameţiţi de întîrziaţi, pe la securitate şi paşapoarte. Cînd ne lăsase suflul pe amîndouă, a dat peste o maşinuţă (dintr-acelea care transportă pasageri cu mobilitate redusă) în care ne-am aruncat şi, cu viteză sporită, am mers înspre îmbarcare. Cînd am ajuns la poartă, s-a plecat în faţa mea şi mi-a zîmbit. Lăsam în urmă o ţară în care iubirea de semeni şi alte megavirtuţi nu înseamnă nimic. O ţară în care pe oameni îi interesează doar să fie muncitori şi cuviincioşi cu ceilalţi. Acum şi de-a pururi.

Vise de nisip

Dubaiul e al arabilor ălora care promit lux pînă îţi iese pe nas şi pe urechi. Şi ţi-l dau, numai că drumul tău înspre poşeta de 3000 de euro, toată aur şi fireturi, din Mall of Emirates, trece prin aeroport. Unde, pentru că eşti femeie, vei fi separată de bărbaţi şi dusă într-un subsol destul de insalubru, să-ţi fie verificat paşaportul. Nu-i vorbă, în subsolul ăla mai sînt bărbaţi, dar nu de-ai tăi, ci unii din Bangladesh sau Pakistan, care au venit să-şi sfărîme oasele pe şantierele dubaiote, pentru cîţiva dolari pe zi.

Cîteva dune mai încolo – ori cîteva hoteluri de lux mai încolo – se află micul şi prosperul stat Qatar, care are, în momentul de faţă, cea mai dinamică linie aeriană din lume, din punct de vedere comercial. Reclama – bine plătită, pe tot mapamondul – anunţă noua senzaţie în aviaţie. În avioane, sticlele de vin franţuzesc şi chilian îi ţin pe pasageri zîmbitori pînă la Doha. Acolo, aterizezi într-o atmosferă de autogară românească, cu lumini slabe, toalete neigienice, cozi dezorganizate, personal mohorît spre nepoliticos. E o impresie de aeroport din capătul lumii, construit întocmai ca o burtă de balenă întunecoasă, în care, odată intrat, nu mai contează dacă ieşi, iar dacă scapi şi nu te mai întorci, de asemenea, nu contează. Pentru că virtutea lui cea mai mare e că se află aici, unde e, pe marile rute comerciale ale Orientului. Ei îţi vor banii, nu admiraţia.

Visul de aur al omenirii

Pe 12 aprilie 1961, Iuri Gagarin a zburat spre spaţiul cosmic. Fix 19 ani mai tîrziu, m-am născut eu – care, în secret, la fiecare tort aniversar, pînă pe la căderea Uniunii, i-am închinat un gînd bun acestui erou sovietic.

Am fost un copil cu speranţa cuceririi spaţiului cosmic în inimă, gata oricînd să mă maschez în cosmonaut (deşi asta presupunea îmbrăcarea unui costum de ski foarte gros şi incomod), veşnic în căutare de OZN-uri pe cerul întunecat al serilor de vară (deşi activitatea asta îmi provoca deopotrivă frică şi plăcere), mare amatoare de zboruri, fie ele şi mai modeste, cu avionul, pe rutele Iaşi – Constanţa, Bacău – Bucureşti ori Bucureşti – Moscova. De-a binelea nu m-am dezmeticit nici astăzi din visul vechi despre stele, la sute de zboruri după – unele lungi şi chinuitoare, altele scurte şi plăcute; nici unul, pînă acum, prea aproape de cosmos. Am mers de curînd, urmîndu-mi vechea fantezie, pînă în Kiruna, un oraş din Laponia suedeză, de vreo 20.000 de locuitori, cei mai mulţi mineri în subteran, la o exploatare uriaşă de fier. Actualul aeroport din Kiruna e o cameră primitoare, cu o parcare unde maşinile de închiriat stau în priză, ca să nu îngheţe. Dar viitorul, în orăşelul ăsta friguros, stă pitit în pădure, într-o clădire toată numai sticlă, unde o mînă de oameni de ştiinţă se chinuie să pună la punct primele zboruri spaţiale pentru turişti fraieri, ca mine şi ca tine, cititorule. Sigur, ruşii scot deja bogătani în spaţiul extraterestru, numai că aceste călătorii sînt poreclite „zboruri-vomă“, de la activitatea pe care o au pasagerii în vreme ce gravitaţia scade. Varianta suedeză va fi mai puţin traumatizantă. Aeroportul lapon nu va avea Duty Free, ci centru de educaţie pentru copii. Şi n-o să vă ţină la cozi la paşapoarte, ci în săli unde să învăţaţi despre praful de stele.

Ana-Maria Caia deţine Indie Studio (o companie de producţie TV) şi colaborează la diferite reviste. O găsiţi online pe www.caia.ro.

Foto: L. Muntean