Poveşti de clasă

Sînt profesor de istorie şi predau istoria comunismului de mai mulţi ani. Deşi am oareşce experienţă didactică, întîmpin tot felul de probleme şi dificultăţi în a povesti copiilor despre comunism. De exemplu: încercaţi dumneavoastră să le explicaţi copiilor ce e ăla un montaj literar-artistic sau un dans tematic, de ce artiştii amatori cîntă şi spun poezii în faţa Hidrocentralei de la Porţile de Fier, printre furnale sau în mijlocul unui lan de grîu. Sau de ce un cor echipat ca pentru o seară de gală (rochii lungi şi fracuri) ar cînta în gară, printre vagoane şi locomotive. Sau de ce mi-am cumpărat (eu, e o experienţă personală) frigider, în anul 1988, avînd nevoie de aprobarea primarului oraşului (care acum e viceprimar şi a fost chiar şi primar, pe la începutul anilor 2000 – asta-i altă poveste complicată!), cu care aprobare m-am dus la şefa raionului de electrice (aşa-i zicea) de la magazinul universal, care şefă mi-a dat cu flit, plină de graţie şi de importanţă, şi pînă n-am „insistat“ cu un borcan mare de nes (pe care-l procurasem de la un restaurant, „insistînd“ cu un pachet de Kent, pe care nu mai ţin minte de unde-l aveam), nu mi-a dat frigider – oricum, peste vreo trei săptămîni de la primirea aprobării. Nu-i vorbă că dup-aia n-am avut ce pune în el, mai răceam apă vara. Pentru televizoarele Telecolor era o listă scurtă (tot la Primărie), plină de notabilităţi – în general, activişti de partid, lucrători din comerţ, securişti –, şi nici măcar n-am îndrăznit să fac cerere. Dar ce erau activiştii de partid? Aici fac o paranteză: la această întrebare, elevilor mai mari le spun bancul acela cu Bulă, care e întrebat la şcoală ce lucrează părinţii, iar el, cuviincios (nu ca de obicei), explică: mama e casnică, iar tata – activist de partid. Iar „doamna“ face următoarea remarcă: „A, deci nici unul nu munceşte.“ Am închis paranteza şi revin cu ghicitorile din realitatea socialistă. De ce la noi în oraş, la mine în cartier, miercurea după-amiaza puteai să umbli în pielea goală pe-afară? Fiindcă nu era nimeni pe stradă. În alte cartiere, în alte zile, la fel. Ghiciţi de ce? Răspuns: miercurea după-amiaza era jumătatea de zi din săptămînă în care aveam apă caldă, şi atunci toată lumea îşi spăla rufele (în familie), făcea curăţenie şi se spăla, aşa, în general. Cum să explici faptul că, duminica, maşinile circulau alternativ: o dată cele „cu soţ“, data viitoare cele „fără soţ“. Iar la povestea despre cele două ore de program de la Televiziunea Română, în care nu era nimic de văzut, un elev mi-a explicat odată că aş fi putut să schimb postul. Iar un altul, în acelaşi context, a continuat: „Ce tare, aveaţi timp, cred că stăteaţi numai pe net.“

Alte lucruri sînt mai sensibile şi la fel de greu de priceput. Spre exemplu, le citesc – celor mai mari, de liceu – următoarea adresă oficială, eliberată de Comitetul Provizoriu al Oraşului..., datată 22 mai 1950: „Tovarăşului (şi urmează numele destinatarului şi adresa – nu mai există nici el, nici adresa respectivă). În baza Ordinului Ministerului Afacerilor Interne, Departamentul Gospodăriilor Locale, Direcţiunea Reglementării Spaţiului Locativ no. 224/ Conf./1950, vi se face cunoscut ca în termen de 24 de ore de la primirea prezentei să eliberaţi imobilul proprietatea d-voastră. Acest imobil este rechiziţionat pe seama şi la dispoziţia Comitetului Provizoriu al Oraşului... În caz de opunere, vă vom evacua cu forţa.“ Ce urmează? Cel mai adesea, un moment de uluială. Şi apoi curg întrebările: „De ce era casa rechiziţionată, nu se terminase războiul?“ Răspuns: „Ba da, războiul se terminase.“ „Păi, şi oamenii aceia unde ar fi trebuit să se ducă?“ Răspuns prin ridicare de umeri. „Dar de ce nu s-au revoltat oamenii?“ Răspuns: „De frică.“ „Şi-au mai recuperat vreodată proprietatea?“ Legat de această întrebare, le recomand să se uite la ştirile de seară. Astă-toamnă, l-am chemat la şcoală pe fiul proprietarului respectiv să le povestească diverse. Are 83 de ani, a fost profesor de sport, a venit pe bicicletă şi le-a vorbit copiilor de clasa a XII-a, timp de două ore, despre orice. De exemplu, despre cum a rămas, în momentul evocat mai înainte, doar cu nişte pantaloni scurţi, un tricou şi cu o bluză de trening, el fiind atunci la Bucureşti pentru un examen la Facultatea de Sport. Nu s-a mai întors vreo cîţiva ani acasă. Fiindcă nu mai era o casă unde să se întoarcă. Şi alte poveşti la fel. Am surprins vreo cîteva fete care cam trăgeau de nas – şi nu erau răcite, chiar dacă era noiembrie. La final, cînd am rămas singuri, i-am întrebat pe elevi cum s-au simţit, iar o fată mi-a spus că a stat cele două ore cu gura căscată, ca la un film de ficţiune, că aproape nu-i venea să creadă ceea ce aude, iar o alta a recunoscut că nu era răcită. Un băiat a înjurat comunismul. Cîteodată chiar că-ţi vine! Asta mi s-a mai întîmplat în urmă cu cîţiva ani. Vedeam, împreună cu copiii – tot mari, de-a XII-a –, în Memorialul durerii, un fragment din interviul luat lui Nicolski despre „reeducarea“ de la Piteşti. Dacă aţi văzut vreodată acea convorbire, veţi înţelege de ce un elev i s-a adresat defunctului (e drept, printre dinţi şi destul de încet, dar era aproape şi l-am auzit) cu: „F... morţii m... de nenorocit.“ N-am ştiut cum să reacţionez – sau n-am vrut – şi m-am făcut că plouă. Ulterior mi-a fost ruşine că n-am zis nimic. Îmi mai e şi-acum.

Pe de altă parte, am citit în cărţi (asta n-am învăţat la şcoală, nu se face în România, nu ştiu să explic de ce), că cea mai simplă formă de educaţie afectivă o reprezintă exprimarea imediată a sentimentelor. Şcolarizarea emoţiilor înseamnă alfabetizare emoţională şi e, spun unii, la fel de importantă ca învăţarea scrisului sau a matematicii. Autocontrolul şi înţelegerea emoţiilor celuilalt se educă. Comunismul este un subiect numai bun de exploatat din această perspectivă. Şi-atunci, am încercat să-i provoc pe elevi să stea de vorbă cu adulţii din preajma lor (părinţi, bunici, vecini etc.) şi să-i întrebe: „Cînd aţi fost fericiţi în comunism? V-aţi simţit vreodată umiliţi? V-a fost vreodată frică? Cu ce vă mîndreaţi pe vremea aceea? Ce însemna demnitatea pentru voi atunci? V-a fost vreodată ruşine?“ Unii adulţi refuză să discute cu copiii, alţii au treabă tocmai atunci, alţii nu sînt în stare să comunice cu copiii proprii, iar cei care sînt de acord să răspundă se împart în două categorii: unii sînt sinceri, iar relaţia lor personală cu copiii are de cîştigat; alţii se încurcă în tot felul de explicaţii şi justificări, îşi pierd brusc memoria, devin chiar agresivi. Atunci încolţeşte neîncrederea în adulţi şi munca la şcoală devine foarte complicată. De data asta, de-adevăratelea!

Predarea istoriei comunisului devine un subiect complicat şi cînd ai un elev al cărui părinte a făcut parte din Securitate (şi el, şi tu, profesorul, ştiţi asta) şi, în aceeaşi clasă, la aceeaşi oră, la acelaşi curs, o colegă a avut bunicii deportaţi în Bărăgan, iar părinţii ei s-au născut acolo. Cum vorbeşti despre crime, despre dispreţul faţă de oameni, în aşa fel încît să nu lezezi relaţia între cei doi copii şi nici pe cea dintre copii şi părinţi, ca să nu mai vorbim de situaţia în care te trezeşti cu tatăl respectiv la şcoală, venit să-şi retragă copilul (elev în clasa a XII-a) de la cursul opţional despre comunism în România.

Sau şi mai complicat: cînd tu însuţi te trezeşti subiect de discuţie. Copiii nu se abţin, n-au complexe, sînt plini de entuziasm, au încredere în tine şi întreabă, aşa, într-o doară: „Domn’ profesor, aţi fost membru de partid?“ Răspuns: „Da!“ Şoc! Le-a căzut faţa, pe bune. Şi continuă cu jumătate de gură şi cu teamă: „Dar informator aţi fost?“ Răspuns: „Nu! Dar m-am întrebat, din cînd în cînd, în ultimii 20 de ani, ce-aş fi făcut, cum aş fi reacţionat dacă mi s-ar fi propus să fiu informator. N-am un răspuns nici acum, gîndindu-mă la situaţia de atunci.“ Le-a mai venit inima la loc. „Măcar atît, bine că n-aţi fost informator! Ăştia au fost nişte jegoşi. Dumneavoastră aţi fost pe faţă.“ Brrrr! Nu te mai spală toată Marea Neagră de judecata copiilor. Mai adaug, în speranţa că mai pot salva ceva, ce-a zis Ţuţea, citînd, la rîndul lui: „Cine, la 20 de ani, nu este de stînga nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stînga, acela este imbecil!“ În ’89, aveam 25 de ani.

Altfel, există o tensiune latentă între adulţi şi copii, generată de o moştenire neclarificată a comunismului, iar apelativul „comunistule“ adresat/aplicat în orice situaţie de nemulţumire faţă de un adult este un exemplu. Fiecare dintre noi se simte cumva confortabil în propria memorie istorică şi, de regulă, este alegerea adulţilor să nu aibă cu tinerii o relaţie care să transceadă problemele vieţii cotidiene şi ale convieţuirii. E nevoie de recunoaşterea fragilităţii memoriei personale şi a rolului nostalgiei în discuţia despre regimul comunist, dar şi de asumarea propriului trecut şi de onestitate în poziţionarea faţă de comunism.

Predarea istoriei comunismului la şcoală nu e un act de justiţie, ci un demers civic în stare să contribuie la formarea şi dezvoltarea unei culturi a participării civice şi la socializarea politică a tinerilor. Am fost implicat direct în scrierea programei şcolare de curriculum, la decizia şcolii – „O istorie a comunismului din România“ – şi, apoi, în scrierea manualului cu acelaşi titlu. El debutează cu următoarea sugestie adresată elevilor: „Singurul punct de vedere cu privire la această perioadă – pe care puteţi să vi-l asumaţi integral – este cel pe care, la sfîrşitul cursului, vi l-aţi formulat singuri. Dacă încă mai aveţi îndoieli este foarte bine. Înseamnă că gîndiţi! Succes!“ Asta e, de fapt, cea mai mare dificultate a meseriei de profesor: să-i înveţi pe copiii tăi să gîndească singuri şi să nu te creadă niciodată pe cuvînt.

Mihai Stamatescu este unul dintre autorii manualului intitulat O istorie a comunismului din România. A colaborat la realizarea de programe şcolare, manuale şi auxiliare didactice, fiind implicat în diverse programe educaţionale pentru dezvoltarea adulţilor şi pentru socializarea civică a elevilor.