Poveşti de clasă

Mihai STAMATESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 482 din 9-15 mai 2013
Poveşti de clasă jpeg

Sînt profesor de istorie şi predau istoria comunismului de mai mulţi ani. Deşi am oareşce experienţă didactică, întîmpin tot felul de probleme şi dificultăţi în a povesti copiilor despre comunism. De exemplu: încercaţi dumneavoastră să le explicaţi copiilor ce e ăla un montaj literar-artistic sau un dans tematic, de ce artiştii amatori cîntă şi spun poezii în faţa Hidrocentralei de la Porţile de Fier, printre furnale sau în mijlocul unui lan de grîu. Sau de ce un cor echipat ca pentru o seară de gală (rochii lungi şi fracuri) ar cînta în gară, printre vagoane şi locomotive. Sau de ce mi-am cumpărat (eu, e o experienţă personală) frigider, în anul 1988, avînd nevoie de aprobarea primarului oraşului (care acum e viceprimar şi a fost chiar şi primar, pe la începutul anilor 2000 – asta-i altă poveste complicată!), cu care aprobare m-am dus la şefa raionului de electrice (aşa-i zicea) de la magazinul universal, care şefă mi-a dat cu flit, plină de graţie şi de importanţă, şi pînă n-am „insistat“ cu un borcan mare de nes (pe care-l procurasem de la un restaurant, „insistînd“ cu un pachet de Kent, pe care nu mai ţin minte de unde-l aveam), nu mi-a dat frigider – oricum, peste vreo trei săptămîni de la primirea aprobării. Nu-i vorbă că dup-aia n-am avut ce pune în el, mai răceam apă vara. Pentru televizoarele Telecolor era o listă scurtă (tot la Primărie), plină de notabilităţi – în general, activişti de partid, lucrători din comerţ, securişti –, şi nici măcar n-am îndrăznit să fac cerere. Dar ce erau activiştii de partid? Aici fac o paranteză: la această întrebare, elevilor mai mari le spun bancul acela cu Bulă, care e întrebat la şcoală ce lucrează părinţii, iar el, cuviincios (nu ca de obicei), explică: mama e casnică, iar tata – activist de partid. Iar „doamna“ face următoarea remarcă: „A, deci nici unul nu munceşte.“ Am închis paranteza şi revin cu ghicitorile din realitatea socialistă. De ce la noi în oraş, la mine în cartier, miercurea după-amiaza puteai să umbli în pielea goală pe-afară? Fiindcă nu era nimeni pe stradă. În alte cartiere, în alte zile, la fel. Ghiciţi de ce? Răspuns: miercurea după-amiaza era jumătatea de zi din săptămînă în care aveam apă caldă, şi atunci toată lumea îşi spăla rufele (în familie), făcea curăţenie şi se spăla, aşa, în general. Cum să explici faptul că, duminica, maşinile circulau alternativ: o dată cele „cu soţ“, data viitoare cele „fără soţ“. Iar la povestea despre cele două ore de program de la Televiziunea Română, în care nu era nimic de văzut, un elev mi-a explicat odată că aş fi putut să schimb postul. Iar un altul, în acelaşi context, a continuat: „Ce tare, aveaţi timp, cred că stăteaţi numai pe net.“

Alte lucruri sînt mai sensibile şi la fel de greu de priceput. Spre exemplu, le citesc – celor mai mari, de liceu – următoarea adresă oficială, eliberată de Comitetul Provizoriu al Oraşului..., datată 22 mai 1950: „Tovarăşului (şi urmează numele destinatarului şi adresa – nu mai există nici el, nici adresa respectivă). În baza Ordinului Ministerului Afacerilor Interne, Departamentul Gospodăriilor Locale, Direcţiunea Reglementării Spaţiului Locativ no. 224/ Conf./1950, vi se face cunoscut ca în termen de 24 de ore de la primirea prezentei să eliberaţi imobilul proprietatea d-voastră. Acest imobil este rechiziţionat pe seama şi la dispoziţia Comitetului Provizoriu al Oraşului... În caz de opunere, vă vom evacua cu forţa.“ Ce urmează? Cel mai adesea, un moment de uluială. Şi apoi curg întrebările: „De ce era casa rechiziţionată, nu se terminase războiul?“ Răspuns: „Ba da, războiul se terminase.“ „Păi, şi oamenii aceia unde ar fi trebuit să se ducă?“ Răspuns prin ridicare de umeri. „Dar de ce nu s-au revoltat oamenii?“ Răspuns: „De frică.“ „Şi-au mai recuperat vreodată proprietatea?“ Legat de această întrebare, le recomand să se uite la ştirile de seară. Astă-toamnă, l-am chemat la şcoală pe fiul proprietarului respectiv să le povestească diverse. Are 83 de ani, a fost profesor de sport, a venit pe bicicletă şi le-a vorbit copiilor de clasa a XII-a, timp de două ore, despre orice. De exemplu, despre cum a rămas, în momentul evocat mai înainte, doar cu nişte pantaloni scurţi, un tricou şi cu o bluză de trening, el fiind atunci la Bucureşti pentru un examen la Facultatea de Sport. Nu s-a mai întors vreo cîţiva ani acasă. Fiindcă nu mai era o casă unde să se întoarcă. Şi alte poveşti la fel. Am surprins vreo cîteva fete care cam trăgeau de nas – şi nu erau răcite, chiar dacă era noiembrie. La final, cînd am rămas singuri, i-am întrebat pe elevi cum s-au simţit, iar o fată mi-a spus că a stat cele două ore cu gura căscată, ca la un film de ficţiune, că aproape nu-i venea să creadă ceea ce aude, iar o alta a recunoscut că nu era răcită. Un băiat a înjurat comunismul. Cîteodată chiar că-ţi vine! Asta mi s-a mai întîmplat în urmă cu cîţiva ani. Vedeam, împreună cu copiii – tot mari, de-a XII-a –, în Memorialul durerii, un fragment din interviul luat lui Nicolski despre „reeducarea“ de la Piteşti. Dacă aţi văzut vreodată acea convorbire, veţi înţelege de ce un elev i s-a adresat defunctului (e drept, printre dinţi şi destul de încet, dar era aproape şi l-am auzit) cu: „F... morţii m... de nenorocit.“ N-am ştiut cum să reacţionez – sau n-am vrut – şi m-am făcut că plouă. Ulterior mi-a fost ruşine că n-am zis nimic. Îmi mai e şi-acum.

Pe de altă parte, am citit în cărţi (asta n-am învăţat la şcoală, nu se face în România, nu ştiu să explic de ce), că cea mai simplă formă de educaţie afectivă o reprezintă exprimarea imediată a sentimentelor. Şcolarizarea emoţiilor înseamnă alfabetizare emoţională şi e, spun unii, la fel de importantă ca învăţarea scrisului sau a matematicii. Autocontrolul şi înţelegerea emoţiilor celuilalt se educă. Comunismul este un subiect numai bun de exploatat din această perspectivă. Şi-atunci, am încercat să-i provoc pe elevi să stea de vorbă cu adulţii din preajma lor (părinţi, bunici, vecini etc.) şi să-i întrebe: „Cînd aţi fost fericiţi în comunism? V-aţi simţit vreodată umiliţi? V-a fost vreodată frică? Cu ce vă mîndreaţi pe vremea aceea? Ce însemna demnitatea pentru voi atunci? V-a fost vreodată ruşine?“ Unii adulţi refuză să discute cu copiii, alţii au treabă tocmai atunci, alţii nu sînt în stare să comunice cu copiii proprii, iar cei care sînt de acord să răspundă se împart în două categorii: unii sînt sinceri, iar relaţia lor personală cu copiii are de cîştigat; alţii se încurcă în tot felul de explicaţii şi justificări, îşi pierd brusc memoria, devin chiar agresivi. Atunci încolţeşte neîncrederea în adulţi şi munca la şcoală devine foarte complicată. De data asta, de-adevăratelea!

Predarea istoriei comunisului devine un subiect complicat şi cînd ai un elev al cărui părinte a făcut parte din Securitate (şi el, şi tu, profesorul, ştiţi asta) şi, în aceeaşi clasă, la aceeaşi oră, la acelaşi curs, o colegă a avut bunicii deportaţi în Bărăgan, iar părinţii ei s-au născut acolo. Cum vorbeşti despre crime, despre dispreţul faţă de oameni, în aşa fel încît să nu lezezi relaţia între cei doi copii şi nici pe cea dintre copii şi părinţi, ca să nu mai vorbim de situaţia în care te trezeşti cu tatăl respectiv la şcoală, venit să-şi retragă copilul (elev în clasa a XII-a) de la cursul opţional despre comunism în România.

Sau şi mai complicat: cînd tu însuţi te trezeşti subiect de discuţie. Copiii nu se abţin, n-au complexe, sînt plini de entuziasm, au încredere în tine şi întreabă, aşa, într-o doară: „Domn’ profesor, aţi fost membru de partid?“ Răspuns: „Da!“ Şoc! Le-a căzut faţa, pe bune. Şi continuă cu jumătate de gură şi cu teamă: „Dar informator aţi fost?“ Răspuns: „Nu! Dar m-am întrebat, din cînd în cînd, în ultimii 20 de ani, ce-aş fi făcut, cum aş fi reacţionat dacă mi s-ar fi propus să fiu informator. N-am un răspuns nici acum, gîndindu-mă la situaţia de atunci.“ Le-a mai venit inima la loc. „Măcar atît, bine că n-aţi fost informator! Ăştia au fost nişte jegoşi. Dumneavoastră aţi fost pe faţă.“ Brrrr! Nu te mai spală toată Marea Neagră de judecata copiilor. Mai adaug, în speranţa că mai pot salva ceva, ce-a zis Ţuţea, citînd, la rîndul lui: „Cine, la 20 de ani, nu este de stînga nu are suflet! Cine, la 40, mai este de stînga, acela este imbecil!“ În ’89, aveam 25 de ani.

Altfel, există o tensiune latentă între adulţi şi copii, generată de o moştenire neclarificată a comunismului, iar apelativul „comunistule“ adresat/aplicat în orice situaţie de nemulţumire faţă de un adult este un exemplu. Fiecare dintre noi se simte cumva confortabil în propria memorie istorică şi, de regulă, este alegerea adulţilor să nu aibă cu tinerii o relaţie care să transceadă problemele vieţii cotidiene şi ale convieţuirii. E nevoie de recunoaşterea fragilităţii memoriei personale şi a rolului nostalgiei în discuţia despre regimul comunist, dar şi de asumarea propriului trecut şi de onestitate în poziţionarea faţă de comunism.

Predarea istoriei comunismului la şcoală nu e un act de justiţie, ci un demers civic în stare să contribuie la formarea şi dezvoltarea unei culturi a participării civice şi la socializarea politică a tinerilor. Am fost implicat direct în scrierea programei şcolare de curriculum, la decizia şcolii – „O istorie a comunismului din România“ – şi, apoi, în scrierea manualului cu acelaşi titlu. El debutează cu următoarea sugestie adresată elevilor: „Singurul punct de vedere cu privire la această perioadă – pe care puteţi să vi-l asumaţi integral – este cel pe care, la sfîrşitul cursului, vi l-aţi formulat singuri. Dacă încă mai aveţi îndoieli este foarte bine. Înseamnă că gîndiţi! Succes!“ Asta e, de fapt, cea mai mare dificultate a meseriei de profesor: să-i înveţi pe copiii tăi să gîndească singuri şi să nu te creadă niciodată pe cuvînt.

Mihai Stamatescu este unul dintre autorii manualului intitulat O istorie a comunismului din România. A colaborat la realizarea de programe şcolare, manuale şi auxiliare didactice, fiind implicat în diverse programe educaţionale pentru dezvoltarea adulţilor şi pentru socializarea civică a elevilor.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Parteneri

Cropat Radu Theodoru la o intalnire a gruparii Vlad Tepes in februarie 2025 FOTO Facebook jpg
Ce li se pregătea românilor prin proiectul „Geția”: „Se va confisca tot. Se va naționaliza tot. Va fi jihad” STENOGRAME
Robertin-Adrian Dinu, liderul Comandamentului Vlad Țepeș, organizație care funcționa ca un sistem paramilitar, paralel cu instituțiile statului român, ai cărei membrii sperau să schimbe constituția și numele țării cu ajutorul rușilor, explica ce va urma după demararea proiectului Geția.
Cheile Cibului  Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (79) JPG
Fenomenele stranii petrecute în Cheile Cibului. Toți oamenii din sat și-au împodobit casele cu cruci și icoane
Cheile Cibului, un sat izolat din Munții Apuseni, a fost în trecut locul unor evenimente tulburătoare. Acum își întâmpină oaspeții într-o înfățișare pitorească, cu gospodării împodobite de cruci, icoane și monumente religioase.
image png
Puterea uimitoare a cojilor de ouă. Un îngrășământ natural care îți va transforma grădina într-un paradis
De câte ori ai aruncat coji de ouă la gunoi fără să te gândești cât de utile sunt pentru grădină? Acestea reprezintă un îngrășământ natural incredibil de eficient, care întărește plantele, îmbunătățește solul și respinge dăunătorii.
seminte chia jpg
De ce tot mai mulți oameni au ajuns să consume semințe de chia cu lămâie. Ce beneficii are acest amestec
Poate că deja mulți dintre noi am auzit despre cât de benefice pentru sănătate sunt semințele de chia. Iar de-a lungul lumii, tot mai mulți oameni combină aceste semințe cu lămâie, pentru a se bucura de efectele pozitive pe care acest amestec le poate avea asupra organismului.
Sealandafterfire2 jpg
Singura țară din Europa cu un singur locuitor. Are doar 550 metri pătrați
Sealand, cunoscută oficial ca Principatul Sealand, este considerată cea mai mică țară din lume, situată pe o platformă marină abandonată din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la aproximativ 12 kilometri de coasta Suffolk din Marea Nordului.
Condimentele și ierburile sunt extrem de benefice pentru sănătate Colaj DMS
Șapte condimente care reduc inflamațiile și îmbunătățesc digestia. Alimentul cu cel mai ridicat conținut de fier în doze reduse
Nutriția devine un subiect din ce în ce mai important în societate, pe măsură ce crește conștientizarea impactului pe care îl pot avea anumite deficiențe alimentare asupra sănătății.
image png
Cum să îndepărtezi, fără prea mari bătăi de cap, etichetele de pe borcane
De multe ori, atunci când vrei să reutilizezi borcanele sau sticlele, te lovești de o problemă frustrantă: etichetele care nu vor să se desprindă. Fie că sunt etichete de la borcane de zacuscă, gemuri sau miere, reziduurile lipicioase rămân adesea pe sticlă sau pe metal, iar orice tentativă de îndep
image png
Cum să ascuți foarfecele cu ajutorul foliei de aluminiu? Un truc simplu care te ajută să economisești timp și bani!
Ați încercat vreodată să tăiați ceva cu foarfece contondente? Este frustrant, nu-i așa? E ca și cum ai încerca să feliezi o roșie cu un cuțit de jucărie – complet ineficient. În loc să te enervezi pentru alegerea nefericită a instrumentului sau să te grăbești să cumperi un set nou de foarfece
carmen constantin romanca austria foto arhiva personala jpeg
Româncă, despre sistemul de educație din Austria: „Profesorii n-au interesul ca tu să termini liceul”
Carmen Constantin, o jurnalistă din Piteşti stabilită de șapte ani cu familia în oraşul austriac Linz, are doi copii și a vorbit pentru „Adevărul” despre regulile stricte din sistemul de educație din Austria, total diferite față de România.