Mergem înainte, privind în urmă

I-am întrebat pe prietenii mei – elevi de liceu – ce ştiu şi ce cred despre comunism. Iată părerile unor adolescenţi care, în curînd, vor fi adulţi în toată firea. 

● N-aş putea spune că şcoala m-a învăţat prea multe despre comunism. De cîte ori ajungeam, cu chiu, cu vai, să studiem acest subiect, ne aflam deja pe final torid de şcoală, aşa că singurele informaţii pe care le primeam erau cîteva date prăfuite şi două-trei cuvinte cum că „era greu, n-aveam curent, oamenii erau mai stricţi“. Nu cred că nu ni s-ar fi spus altceva, dar nu s-a ivit ocazia.

Am aflat, în timp, despre poliţia politică şi închisori, despre regimul de teroare. Am aflat despre astea şi din cărţi, Preda a fost de folos. Mai apoi, despre Ceauşescu, despre cultul personalităţii şi cum şi-a format viziunea. Cum a şters datoriile ţării – şi cu ce preţ –, cum am ajuns să îl numărăm pe cetăţeanul cu numărul 20 de milioane, decreţeii, Radio Europa Liberă, partid, propagandă. Totuşi, simt mereu că ceva ne scapă. Şi mă întreb oare cum era să trăieşti în lipsuri, dar poate simţindu-te mai aproape de cei din jur, cu care împărtăşeai ceva, o enervare, o dorinţă, ambiţii.

Oricum, societatea adultă de azi a rămas marcată de o urmă de comunism, fie că acceptă sau neagă acest lucru. Cred că se leagă cel mai mult de tendinţa de a ne uniformiza, ca în şcoli. Mi se pare că e cel mai comunist lucru de care să ne plîngem. Modul ăsta în care nu ni se oferă aproape nici o posibilitate de a alege, pînă să intrăm la facultate, dar se aşteaptă să luăm decizii în deplină cunoştinţă de cauză. Nu spun că la nivel individual nu se poate şi altfel. Există mulţi dascăli, pot da şi exemple elocvente, care acceptă particularităţile elevului. Dar, la nivel macro, asta încă nu se întîmplă. Bănuiesc că e nevoie de generaţia nouă de profesori, cu un altfel de elan, altfel de experienţe, ca să se schimbe cu adevărat. Pînă atunci, un strop de comunism tot ne rămîne.

Anisia Petcu, clasa a XI-a, C.N. „Sfântul Sava“

Foto: L. Muntean

● Sindromul Stockholm. Asta-mi vine în cap cînd mă gîndesc la comunism. Se manifestă prin ataşamentul persoanelor răpite faţă de răpitor. La fel e şi comunismul astăzi: o ideologie în care oamenii (în special bătrînii) au ajuns să îşi manifeste ataşamentul faţă de un regim în care, deşi libertatea era străină, „se trăia mai bine“, în care omul uită ce înseamnă să trăieşti. Astăzi, toate lucrurile pe care comunismul le oferă se pot găsi foarte uşor într-o închisoare – nu e greu. Doar primeşti locuinţă, mîncare, asistenţă medicală, siguranţă şi chiar nişte amici de table sau de cărţi – gratis! Nu există absolut nici o diferenţă. Sărăcia i-a adus, însă, pe aceşti oameni în stadiul în care sînt, fiindcă nici statul român nu este prea competent.

O altă manifestare a „sindromului comunismului“ este cea a tinerilor cu tricou cu Che Guevara, necunoscători că omul de pe tricou a fost unul dintre marii călăi cu sînge rece ai secolulului al XX-lea, dar pe care, totuşi, îl consideră cool.

Aceste lucruri arată care este înţelegerea pe care oamenii o afişează faţă de libertate, înţelegere care se rezumă la un comportament de animal de casă, care-şi iubeşte stăpînul orbeşte şi face orice pentru acesta, chiar dacă respectivul e un mare idiot. Presupun că asta este dovada supremă a evoluţiei: că nu toţi oamenii pot evolua intelectual. Păcat.

Alex Tenie, clasa a XI-a, C.N. „I.L. Caragiale“

● Fiecare are o părere, iar fiecare părere are un opozant agresiv şi ferm convins de propria dreptate. Comunismul este combustibilul unei dezbateri naţionale fără reguli, arbitri sau cîştigători. Iar în mijlocul certurilor sîntem noi – cei născuţi după ’89. Noi habar n-avem cît de bine era să ai un loc de muncă asigurat, cît de rău era să stai la coadă la pîine sau cum era să fii căpitan de pioneri. Noi sîntem martorii unei discuţii la care nu putem să participăm cu o părere proprie care să nu fie falsă, forţată sau împrumutată. Şi, teoretic, noi sîntem clişeicul „viitor al ţării“, viitor lăsat pe dinafară în discuţia despre trecut. Deci, dacă nu există cîştigători din această perpetuă dezbatere, există sigur învinşi: toţi cei care nu pot avea parte de o imagine clară, obiectivă şi împăcată a comunismului. Problema este că, la mai mult de 23 de ani după Revoluţie, noi încercăm să mergem înainte, uitîndu-ne în urmă.

Andrei Belibou, clasa a XI-a, C.N. „Gheorghe Lazăr“

a consemnat Ileana Zirra