Sentimentali şi strîngători

Nimeni nu trăieşte fără obiecte. Toţi ne surprindem ataşîndu-ne mai mult de unele decît de altele. Sîntem sentimentali şi facem pasiuni pentru te miri ce. Răspunsurile primite la această anchetă stau mărturie:

1. Care e obiectul cel mai drag pe care îl aveţi sau l-aţi avut?
2. Sînteţi genul care strînge lucruri şi se ataşează de ele, sau, din contră, se descotoroseşte uşor de orice?
3. Dacă ar trebui să plecaţi şi aţi putea să luaţi un singur lucru, care ar fi acela?

● Iulia RUGINĂ

regizoare

1. Un sac de dormit pe care mi l-am cumpărat cu toţi banii din prima mea bursă de la facultate. L-am avut, păstrat, cărat cu mine şi îngrijit vreo zece ani, pînă anul trecut, cînd l-am pierdut la o filmare, între mulţi alţi saci de dormit. Încă sper să mă sune cineva şi să-mi spună că l-a găsit.

2. Depinde de obiecte. Mă ataşez de obiectele care îmi amintesc ceva despre mine sau despre oamenii din jur, în diverse etape din viaţa mea. Dacă renunţ la ele, mi se pare că renunţ la o parte din mine. Aşa că le strîng. Sînt multe. Dar mici.

3. Lănţişorul pe care îl am la gît, cu o spirală-infinit din aur alb atîrnată de el. Pentru că orice s-ar întîmpla, el trebuie să rămînă acolo.

● Adina CHILIM-DUMITRIU

avocată

1. Casa noastră.

2. Sînt genul care strînge obiecte şi se descotoroseşte greu de ele.

3. Telefonul (iPhone-ul), în care am poze şi filmuleţe cu băieţii mei.

● Radu DUMITRIU

designer

1. Colecţia de obiecte vechi pe care o avem.

2. Adun obiecte vechi; de obiectele noi scap repede, dacă nu am nevoie de ele.

3. Micul meu topor Fiskars.

● Stela LIE

artistă

1. Multe obiecte au jucat acest rol, pe rînd. O jucărie veche, un inel frumos, iMacul, o cană albă de porţelan, o poşetă, o piatră, o bucată de stofă imprimată.

Dar am patru poze cu mama mea, la 26-27 de ani şi cu mine mică (sub un an) în braţe. Sînt fotografii demodate, mici, alb-negru, şi mi-e greu să mă uit, dar şi să nu mă uit la ele un timp prea îndelungat.

2. Strîng lucruri de cînd mă ştiu. Şi lucruri, şi obiecte de importanţă reală (estetică, istorică), dar şi unele care numai pentru mine contează şi pentru timpul trăit/trecut de mine – amintiri, momente, ce scriam, ce desenam, unde eram, în ce oraş, ce am găsit pe stradă, în pădure, în casa cuiva drag, ambalaje, poşete, dantele şi lucruri de mînă, poze şi imagini din ziare, din reviste din cele mai tîmpite. Strîng mult şi de mult. Aşa că arhivez, clasific, fac ordine. De la o vreme, visul meu este să integrez, să fac o lucrare mare, în care să încapă toată arhiva.

3. Dacă ar trebui să plec de tot, aş lua nişte fotografii cu ai mei. Dacă plec numai pentru o vreme, iau tot nişte fotografii cu ai mei pentru că ştiu că, în orice loc aş sta, încep să strîng imediat în jurul lor. Aşa domesticesc spaţiul în care trebuie să locuiesc, chiar şi o cameră de hotel.

● Alexandrina PANAITE

traducătoare

1. Cred că lucrul la care am ţinut cel mai mult a fost o brăţară lată de argint, luată din Istanbul, pe care, de altfel, încă o mai am, doar că acum n-o mai port atît de des, m-am detaşat puţin de ea. Prima dată am mers la Istanbul în august 2008, invitată la o nuntă de diplomaţi turci, şi m-am îndrăgostit iremediabil de oraş. În încercarea mea de a-l ţine cît mai prezent în amintire, m-am dus cu Lisa, o prietenă nemţoaică, la bazar, să-mi iau o brăţară. Ezitam între două brăţări de argint – una lată, simplă, şi o alta, cu mai multe lanţuri cu perle din loc în loc, mult mai ieftină. Pentru că nu mai aveam bani şi nici la negociat nu sînt foarte talentată, am luat-o în final pe cea mai ieftină, deşi îmi plăcea mai puţin, rămînînd însă cu nostalgia primei brăţări şi cu promisiunea că o să mă întorc eu într-o bună zi, să mă „răzbun“ şi să mi-o cumpăr.

Am stat cu nostalgia ei vreo cîteva luni, pînă am găsit în Bucureşti o brăţară asemă-nătoare, pe care mi-am luat-o şi chiar am purtat-o permanent. Şi, deşi o consideram, chiar după luni de zile, o brăţară „de tranziţie“, şi aşteptam momentul întoarcerii la Istanbul şi al înlocuirii ei cu „cea adevărată“, ajunsese, fără să-mi dau seama, obiectul la care ţineam cel mai mult. Aşa că, în iunie 2009, cînd am venit la Berlin, după un drum epuizant, făcut singură, cu Matizul cu frînele pe spate stricate, am zis că este momentul să dau ceva la care ţin foarte mult, ca mulţumire că am ajuns cu bine, şi am dat brăţara. Am revenit, astfel, la nostalgia cea dintîi, nevindecată, după brăţara din Istanbul. În octombrie 2010, m-am întors la Istanbul, într-o vacanţă de cîteva zile, şi am găsit, în bazar, la un turc care mie mi se părea că era chiar cel de prima dată, o brăţară lată, de argint. I-am spus povestea brăţării, l-am întrebat dacă îşi aminteşte de mine, crezînd în continuare că, totuşi, cu el negociasem, şi în urmă cu doi ani. „No, it wasn’t me, because I never forget a customer“ – m-a asigurat el. „But he looked exactly like you“ – am mai încercat eu să-l conving că totuşi el fusese. „There a lot who look like me...“ Am cumpărat brăţara, m-a invitat la un ceai, în atelier, am mai stat puţin de vorbă şi am plecat. Mulţumită că am brăţara, nemulţumită, totuşi, că am încheiat povestea. O port şi acum, dar mult, mult mai rar decît la început.

2. Sînt o colecţionară prin excelenţă. De la jucării din lemn (în special titirezi), pînă la obiecte găsite pe stradă (linguri, cercei, cărţi de joc), în care încerc să „descifrez“ ce va urma în viaţa mea. Paradoxal, mă şi desprind uşor de lucruri, forţată poate şi de desele mutări care îmi configurează viaţa. Aşa că dau şi mobilă, şi cărţi, şi haine, şi bijuterii. Şi, oricum, nu ţin lucrurile care poartă cu sine o poveste de care, la un moment dat, vreau să mă eliberez.

3. Un titirez. Cred. Poate. Sau, pentru că nu aş fi în stare să aleg, n-aş mai lua nimic.

● Ozana OANCEA

actriţă

1. Un rucsac de laptop (Samsonite), de culoarea nisipului, cumpărat din întîmplare, pe o stradă în şantier din Amsterdam, acum vreo şapte ani. S-a rupt în faţa cinematografului Victoria din Cluj, înainte de premiera Felicia; nu mai pot să-l port, dar aş vrea foarte mult să reuşesc să îl repar.

2. Obiectele se lipesc de mine, vin la mine. Pe multe le păstrez, le găsesc rostul, mă ocup de ele. Altora le caut stăpîn. Pe unele le arunc, după ce m-am chinuit o vreme să le găsesc locul.

3. Laptopul. Cu pozele tuturor obiectelor, cu toate muzicile, şi filmele, şi cărţile în el.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: L. Muntean