Ce le spunem...?
La clasa a XI-a, vorbim despre regimul comunist din România. Manualul, indiferent de editură, arată descurajant. Informaţia este rece, firavă şi neconvingătoare. Prezentarea e generală, fără aprofundarea evenimentelor, fără studii de caz, mai degrabă înşiruiri seci de fapte. Formalism.
Înainte de oră, constat că elevii ştiu despre comunism ce au auzit acasă, puţin şi deformat. Comunismul ar fi, în esenţă, vremea cînd părinţii şi bunicii lor o duceau bine. De la prima întrebare, elevii îmi spun că pe vremea lui Ceauşescu „îţi dădea casă“ şi „avea toată lumea loc de muncă“. Adică nişte stereotipii sociale, încurajate de scepticismul generalizat pe care-l trăim. Sînt lucruri pe care copiii le aud pentru că cei din jurul lor le propagă din nostalgie, plecînd de la o istorie personală – experienţă de viaţă diversă şi o memorie traumatizată. Etimologic, nostalgie înseamnă „durerea întoarcerii“. De fapt, pentru mulţi dintre părinţi – astăzi oameni de 40-50 de ani –, comunismul se suprapune cu năzuinţele pe care le aveau în ultimele două decenii ale regimului, cînd erau tineri şi aveau o perspectivă oarecum stabilă asupra felului în care va decurge viaţa lor. O realitate care s-a schimbat după ’90, cînd s-a pierdut ideea de stabilitate socială şi economică.
Ca profesor de istorie, încerc să-i spun elevului că experienţa totalitară înseamnă altceva. Încălcarea sistematică a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale – gîndire, exprimare, informare. În primul rînd, elevul trebuie să înţeleagă că perioada comunistă nu se rezumă la Ceauşescu. Experienţa totalitară a început cu pierderea valorilor interbelice, cu lichidarea elitei sociale, cu distrugerea valorilor satului tradiţional, colectivizarea şi naţionalizarea.
Predarea expozitivă nu conduce la înţelegerea fenomenelor. Este mereu nevoie de experienţă nemijlocită. De aceea, le propun copiilor să strîngem mărturii despre colectivizare, mai ales că există încă supravieţuitori ai acestei istorii recente. Aceşti elevi ai mei, majoritatea locuind la ţară, acceptă să realizeze o serie de interviuri. Nu e puţin lucru, trebuie să-şi depăşească timiditatea şi să găsească o cale de a scoate informaţia de la cei pe care îi intervievează. Cînd elevii prezintă rezultatele interviurilor, constatăm că s-a strîns destul material. Iar concluziile nu vin de la mine, ci de la ei. Procesul de colectivizare s-a realizat forţat, cu sprijinul direct al trupelor de securitate, cu arestări şi condamnări la ani grei de închisoare. Florina Dragomir, elevă în clasa a XI-a, prezintă experienţa unui consătean al ei, din satul Vintileanca, judeţul Buzău. N-a avut reportofon, nici telefon cu care să poată înregistra, dar a scris cît mai aproape de mărturia omului, ca să nu distorsioneze informaţia. Ne spune că a trebuit să facă interviul de două ori, pentru că, după prima întîlnire, unele dintre răspunsuri n-au fost relevante. Prin vocea Florinei ne vorbeşte un ţăran, Chiorpecă Mitică, despre cum a trebuit să renunţe la pămînt, apoi să-l muncească fără să poată beneficia de munca lui:
„Colectivizarea a început în 1949, mai întîi prin formarea întovărăşirilor agricole. Mai tîrziu, au apărut şi gospodăriile colective, luîndu-ne bunurile, caii, căruţele şi pămîntul. Ne-au obligat să ne alăturăm colectivelor agricole, iar cei care nu voiau erau bătuţi groaznic. Am fost nevoit să fug cîteva zile la Mizil, pentru a scăpa de ei şi de bătăile la care eram supus. Am fost nevoit să mă întorc şi să mă alătur colectivului.“ (mărturia ţăranului Chiorpecă Mitică, sat Vintileanca, comuna Săhăteni, judeţul Buzău)
La capătul acestei experienţe de documentare, elevii au o reprezentare mai bună a fenomenului. Aşa îşi pot explica, de exemplu, faptul că procesul colectivizării a durat mult, din 1949 pînă în 1962, ca formă de rezistenţă în faţa regimului. Se schimba o lume, ţăranul renunţa la pămîntul pe care-l munciseră toţi ai lui. Căutînd mărturii, copiii înţeleg mai uşor de ce ţărănimea a fost următoarea ţintă a comuniştilor, după elita burgheziei interbelice. Din asemenea proiecte pe care le realizează nemijlocit, elevii percep evenimentele dintr-o perspectivă care le este mai la îndemînă. Mulţi au trăit în comunism. Nu toată lumea a trăit, însă, experienţa carcerală, experienţa colectivizării sau a disidenţei. Reconstituirea evenimentelor, cînd documentele întîrzie să apară sau sînt insuficiente, se face şi pe baza mărturiilor.
Ce le spunem copiilor acasă că a fost comunismul? Ce le spunem elevilor la şcoală despre comunism? Poate ar fi bine să vedem dacă aceşti copii ai noştri au şi ei ceva de spus despre o istorie care, recentă fiind, e ca o fotografie uşor blurată.
Gabriel Nicolae este profesor de istorie la Liceul Tehnologic „Costin Neniţescu“, Buzău.
Foto: L. Muntean
