Tema săptămînii

Pentru a afla cum anume completează educaţia nonformală sistemul formal de educaţie, i-am invitat pe cîţiva profesionişti în educaţie şi practicieni ai educaţiei nonformale să participe la o anchetă pe acest subiect.

Deoarece majoritatea articolelor din acest dosar sînt semnate de către experţi în domeniul educaţiei, am încercat să aflăm cine se găseşte de cealaltă parte a baricadei, cine sînt participanţii la proiectele de educaţie nonformală, de ce au ales să se implice la aceste proiecte şi care sînt impresiile lor vizavi de acest tip de educaţie. Iată ce au răspuns.

...Prima dată cînd am experimentat teatrul labirint a fost în 2010, în cadrul Laboratorului de Educaţie Nonformală. Ştiam şi nu ştiam la ce să mă aştept. Cei care ştiau mai multe despre această metodă îmi spuneau că, pentru a înţelege teatrul labirint, trebuie să-l experimentezi chiar tu.

La nivel european, există în prezent o tendinţă de unificare a conceptului şi o integrare în ideea de învăţare „pe toată durata vieţii“, mai ales din perspectiva politicilor educaţionale care guvernează spaţiul comunitar.

În Europa, educaţia a devenit, în ultima vreme, o preocupare constantă pentru dezvoltarea economică şi socială: sînt elaborate politici de sprijin, sînt stabilite obiective strategice şi sînt alocate fonduri speciale. Cum stau însă lucrurile la noi?

Începusem să scriu o primă variantă a acestui text, cu o poveste de genul „un preot, un rabin şi un imam intră într-un bar“. Aş fi continuat cu toleranţa faţă de alte religii, aş mai fi adăugat o pildă ici, o povaţă colo şi apoi aş fi încercat, împăciuitor şi tolerant, să atrag atenţia asupra problemei intoleranţei în România.

Comisia Naţională Consultativă pentru Drepturile Omului (CNCDH) a publicat recent rezultatele unui studiu despre percepţia francezilor asupra emigraţiei. Ziarul (catolic) La Croix comentează, pe larg, implicaţiile acestei cercetări.

20/20 e un spectacol de teatru special. E un pseudo-documentar, un docu-fiction scenic despre violenţele interetnice din 1990, de la Tîrgu-Mureş. Gianina Cărbunariu a creat acest spectacol pornind de la poveştile (reale) ale locuitorilor acestui oraş multicultural, la 20 de ani după acel episod care a marcat istoria recentă a României.

Sistemul şi emanaţii săi habar nu au ce mai fac şi cine mai sînt cetăţenii României de azi. A reconfirmat-o premierul României, pe 19 martie 2013, la postul BBC, cînd i-a indicat pe romii noştri ca principal factor de risc pentru sistemul de securitate socială din Marea Britanie. Curat simptom de hipogonadism instituţional.

În anul 2011, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a înregistrat 465 de petiţii, un total care este foarte apropiat de cel din anul anterior (478 de petiţii). În anul 2011, constatăm că se păstrează tendinţa evolutivă din anii anteriori, neînregistrîndu-se aspecte deosebite faţă de ultimii ani.

Fac furori şi stîrnesc pasiuni. Cărţile lor au succes, sînt autorii celor mai citite şi mai comentate articole pe site-uri şi prin gazete. Pe cît sînt de iubiţi, pe atît sînt de urîţi. Orice intervenţie publică e sancţionată de zeci, sute de comentarii aberante.

Numitorul comun al documentarelor prezentate anul acesta în secţiunea „Ura dăunează grav sănătăţii“ în cadrul Festivalului „One World Romania“ este, într-o formă sau alta, expunerea unei grave şi dificil de gestionat lipse de măsură în dialogul şi în interacţiunea socială.

Am auzit deseori că un documentarist trebuie să îşi iubească personajele, pentru ca filmul să fie bun şi, mai ales, etic valabil. Acest frumos precept de corectitudine politică mi se pare, însă, fondat pe cîteva prezumţii false.

„Europa a fost creată de istorie, America a fost creată de filozofie“ – spunea odată Margaret Thatcher. Tocmai a plecat dintre noi, parcă într-un fel de căpoşenie de a demonstra că o Europă în criză de lideri nu mai naşte personaje istorice de calibrul „Doamnei de fier“ şi al celor cu care se certa domnia sa cînd trecea Canalul Mînecii.

"Acesta este un important punct de plecare pentru mine azi, pentru că vreau să vorbesc despre relaţia Marii Britanii cu România, despre cum putem dezvolta în continuare parteneriatul nostru, pentru a răspunde provocărilor cu care ţările noastre se confruntă, în cadrul Uniunii Europene şi într-un context mai larg, pe scară globală."

"Presa înseamnă organizaţii independente, şi nu sînt sub influenţa guvernului. Ele scriu ce vor să scrie, spun ce vor să spună. Ce vreau eu să spun este că cetăţenii care vin în Marea Britanie şi care lucrează şi plătesc taxe şi contribuie la societate sînt foarte bine-veniţi."

„Viziunea Europei asupra viitorului pune accent pe diversitatea culturală şi a calităţii vieţii. Europa preţuieşte drepturile omului şi multilateralismul, construieşte alianţe interdependente, subliniază interesul comunităţii şi al relaţiilor. UE urmăreşte cu fermitate viziunea integrării complete într-o mare reţea transeuropeană."

Discursul lui David Lidington şi scenariile pentru viitorul Europei – cu şi fără rebeli precum Marea Britanie, explicate de profesorul Vasile Puşcaş, nu au lămurit temerile şi nici stereotipurile negative relatate şi exagerate de presa engleză, astfel că şirul întrebărilor despre de ce nu ne vor englezii în ţara lor, pînă la reproşurile legate de cîţi români ori bulgari vor năvăli spre Londra cea scumpă şi încruntată au început.

La nici o lună de la vizita oficială la Bucureşti a ministrului Marii Britanii pentru Europe, David Lidington, tema imigranţilor dinspre Europa de Est şi calculele legate de ajutoarele sociale pe care aceştia le vor cere este lămurită şi la Londra.

În România anilor ’80, cînd eu mă dădeam de ceasul morţii să cresc mare, părinţii mei dădeau regulat în mintea copiilor. În fiecare sîmbătă seara, sufrageria mea sau a celorlalţi oameni mari, pe unde ne nimeream în vizită, devenea teritoriu interzis pentru noi.

„Jucam «Frunza». Asta trebuie să vă povestesc neapărat. Nu mai ţin minte cum se desenează pe asfalt. E destul de complicat. Aşa că trebuie apelat la un specialist care nu a uitat tradiţia. Un copil.

Degetele mari se mişcă pe ecran cu o dexteritate care mă lasă mut. Aţi văzut vreodată un adolescent jucîndu-se pe un iPod, smartphone sau orice alt gadget purtător de jocuri? Patru degete ţin ferm dispozitivul din spate, în timp ce degetele mari se plimbă febril pe ecran, apăsînd, trăgînd, derulînd cu o viteză care pare să atace la temelie cunoştinţele pe care le aveam despre coordonarea mînă-creier.

Jocul şi joaca, la oamenii mari, sînt dubioase. Mă refer la a te juca din plăcere pură, purtînd ceva din patosul copilăriei şi îndîrjirea maturităţii. Şi zic dubioase pentru că eu sînt unul dintre acei oameni care au trecut jocul la nivel de pasiune, ca deliciu al vieţii, iar asta este aproape de neînţeles pentru multe din cunoştinţele mele.

Jocurile de societate se-mpart pe vîrste. În şcoala generală se joacă tot ce implică un „pupă-te cu X“, oricît de complicat ar fi procesul prin care se ajunge acolo. Iar variante ale procesului sînt multe, de la cele mai simple, în care doar învîrţi sticluţa, pînă la altele, în care cineva trebuie să te scoată dintr-o fîntînă.

Mi-am început formarea profesională cu psihologie, comunicare şi design de jocuri pentru team building-uri, am continuat cu arhitectură de comunitate şi am ajuns să fac o meserie pe care tata încă nu crede că o am.

Întrebarea e mereu aceeaşi: cît magic sau fantastic e în viaţa ta? Eu am crescut ca Heidi, pe un munte, ceea ce pare suficient de fantastic, privit acum, din Bucureşti, dar atunci, în afară de Moş Crăciun şi de 23 August, cînd se umplea locul de turişti, sau de Campionatul Mondial de Fotbal, transmis de bulgari, eu nu prea aveam ce alege la capitolul magie.

"Sînt producer în cadrul brandului Assassin’s Creed. Pe româneşte, producer-ul este persoană responsabilă ca un anume proiect să iasă la calitatea cerută, la timp şi respectînd bugetul stabilit iniţial. Cum am ajuns aici? Cu puţin noroc."

Tudor a fost un copil sobru încă din primul an de viaţă – zîmbea doar involuntar, uneori, dar nu cînd îşi vedea sau îşi auzea părinţii. Despre Tudor, tatăl lui spunea, pe la un an, că, dacă vrei să-l faci să rîdă, trebuie să dai foc la casă pentru că toate joculeţele de bebeluşi erau fără putere.

"Ar trebui ca toate verigile implicate în depistarea, evaluarea, tratarea şi educarea acestor persoane să fie funcţionale şi să colaboreze strîns, ca o adevărată echipă. Legislaţia ar trebui să prevadă suportarea celei mai mari părţi a costurilor de îngrijire de către stat, atît la vîrsta copilăriei, cît şi a maturităţii."

Este una dintre cele mai tinere deputate ale noului legislativ, aleasă ca reprezentantă a Colegiului 14 din Bucureşti. Acum face parte din Comisia de revizuire a Constituţiei şi e printre puţinii parlamentari de la noi care susţine, în mod activ, cauza autismului.

Este director executiv al Asociaţiei „Învingem Autismul“ – pe care a înfiinţat-o în 2009, după ce fiul ei, Tomi, a fost diagnosticat cu autism – şi preşedinte al FEDRA. În ziua în care ne-am întîlnit, se împlineau cinci ani de la diagnosticul primit de Tomi.

Cercetătoare la Institutul de Economie Agrară, a studiat pieţele de produse agroalimentare. Din 1996, a lucrat cu Serviciul de Cercetări Economice al Ministerului American al Agriculturii, într-un proiect legat de rapoartele de piaţă pe produse. Atunci a aflat prima dată despre organismele modificate genetic (care au început a fi cultivate, la nivel productiv, în 1997).