Despre ură - fără ură şi părtinire
Am de scris un studiu despre hate speech în România. Este un studiu regional, are o metodologie comună pentru toţi autorii. Citesc paşii şi criteriile, şi rămîn cu senzaţia aceea pe care o ai cînd ţi-e sete, dar paharul din care bei e prea mic: o lipsă pe care o resimţi în creier mai degrabă decît în stomac. Este o metodologie riguroasă, dar care nu mă conduce unde trebuie. Nu mă lasă să cuprind tot ce, în România, apare azi ca „discurs al urii“.
Este România altfel? O întrebare pe care mi-o pun adesea şi la care mă încăpăţînez să răspund negativ. Am urmărit, în timp, faliile de sciziune din discursul public românesc. Pe marginile acestor falii creşte, de regulă, intoleranţa, discriminarea, ura. Tensiunea socială îşi găseşte întotdeauna un paratrăsnet. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au fost „jidanii“. Au urmat „burjuii“ şi „chiaburii“. Eram copil cînd s-a produs organizarea administrativ-teritorială „pe judeţe“ – dar chiar şi aşa, am perceput tensiunea mută a desfiinţării Regiunii Autonome Maghiare Mureş, „pentru că ungurii vor Ardealul“. Anii ’90 au dus la dezlănţuiri anti-maghiare făţişe şi violente. Intrarea UDMR la guvernare a atenuat oarecum această temă, astfel încît romii au devenit, în scurt timp, paratrăsnetul urii naţional(ist)e. Discursul anti-romi a fost împins de o anumită corectitudine politică (mai degrabă mimată decît asumată) în subsolul forumurilor şi comentariilor din publicaţiile online. Ceea ce a lăsat loc în spaţiul public deschis unor noi teme cu noi ţinte ale urii: comunitatea LGBT, „anti-religioşii“ care vor scoaterea icoanelor din şcoli, învăţămînt neconfesional şi limitarea sprijinului de stat pentru biserică (în principal pentru BOR).
Dar a venit, apoi, vara lui 2012, în care parcă „ne-am dezbrăcat de caracter“ şi s-a dat liber la ură pe toate canalele. Se suprapun, de atunci, toate temele urilor noastre: îi detestăm pe unguri şi le fluturăm bentiţe tricolore pe sub nas, îi detestăm pe romi (cu atît mai mult cu cît brandul lor negativ este mai puternic decît al-celor-mai-viteji-şi-drepţi-dintre-ale-tracilor care sîntem), îi urîm de moarte pe burjuii cu salarii mai mari de 1000 de euro pe lună, îi cotropim, sub nasul autorităţilor, pe cei care vor să vadă un film (artistic!) cu gay, aducîndu-i pe calea dreptăţii cu imnuri religioase, şi îi stuchim cu apă sfinţită pe cei care cer statului să dea seama de milioanele de euro din bani publici care au luat calea Bisericii. O cacofonie a urii ne împodobeşte grotesc sfera publică şi ne isterizează a priori. Nervoşi să fim, vom găsi noi pe cineva vinovat de asta!
Am susţinut dintotdeauna primatul gîndirii critice individuale asupra influenţei (sau a „manipulării“ mass-media). Am considerat dintotdeauna că bătălia noastră majoră trebuie dusă nu pentru reglementarea mass-media, ci pentru educarea unui public care să accepte sau să respingă cu mintea lui ceea ce i se oferă ca produs mediatic. Am considerat că un om deştept bate orice mijloc ticălos de informare. Dar nu pot trece sub tăcere rolul televiziunilor în acest cor al urii dezlănţuite. Vorbesc la plural, pentru că vorbirea cu spume la gură a devenit deja un stil, nu mai este apanajul unor realizatori care pot fi „nimiciţi“ (adică reduşi la dimensiunile lor naturale) prin ignoranţă. Nici nu mai contează dacă asculţi ce se spune la televizor. Este suficient să auzi – şi tonul agresiv, vocile răstite, sunetele dramatizante te pun deja în dispoziţia „luptă sau fugi“.
Studiile arată că televiziunea are un impact mai degrabă limitat asupra formării propriilor opinii. Opinia ţi-o formezi în baza experienţelor personale – şi dacă o duci rău, nu va reuşi nici o televiziune din lume să te convingă că, de fapt, ţi-e bine, dar doar ţi se pare că ţi-e rău. Televiziunea este, însă, influentă atunci cînd îţi transmite opinia celorlalţi. Poţi fi convins că majoritatea crede într-un anume fel. Iar ceea ce ne transmit televiziunile româneşti de un an încoace este imaginea unei ţări furibunde, cu mîna pe custură, gata să sară la bătaie. Pentru? Asta deja nu mai contează, căci fiecare şi le ştie pe ale lui...
Ceea ce agravează, în opinia mea, mecanismul, este atitudinea românului faţă de talk-show. Talk-show-ul este o producţie de succes: e ieftin (nişte oameni într-un studio, unii vin pe gratis, alţii plătesc ei să apară), umple timp de emisie – pentru care altfel ar trebui să lucrezi din greu, ca jurnalist – şi, cu animaţie corespunzătoare (că de moderare arareori poate fi vorba), poate oferi chiar „show“. Unul dintre acestea, ca pe la noi, cu răcnete şi invective, ceară în urechi şi detalii intime. Telespectatorul priveşte astfel de producţii ca „divertisment“: nu contează tema, nu contează „tezele“, ci doar satisfacţia imediată a lui „bine i-a zis-o!“ sau (au contraire) „un dobitoc!“ Căci, dacă e divertisment, nu cauţi informaţie, ci emoţie. Şi din aceasta oferă televiziunile noastre din plin. Telespectatorul se umple de trăire şi caută, cu predilecţie – şi cu totul justificat –, locurile în care propriile-i opinii se găsesc confirmate şi consolidate de „majoritatea virtuală“. Din mijloace de informare, cele mai multe dintre televiziunile româneşti s-au transformat în stimulatoare de umori. De scîrbă. De ură. Şi aşa, am ajuns să ne detestăm fiecare pe fiecare, fără a putea explica exact pentru ce.
Este România structural altfel decît restul lumii? Mă încăpăţînez să răspund negativ, de teamă. De teama că, în momentul în care am accepta, mioritic, că „aşa sîntem noi“, toate zăgazurile s-ar rupe. Că ne-am bucura să ne complacem în metehnele noastre actuale, dîndu-le patină istorică, înnobilîndu-le la grad de „cultură“, revendicîndu-ne de la propriile greşeli şi băltind, ferice şi neînţeleşi, în ele, cu drag de ura noastră cea de toate zilele.
Ioana Avădani este director executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent.
