Frunza
„Jucam «Frunza». Asta trebuie să vă povestesc neapărat. Nu mai ţin minte cum se desenează pe asfalt. E destul de complicat. Aşa că trebuie apelat la un specialist care nu a uitat tradiţia. Un copil.
Sînt două case, două terenuri adverse care comunică prin tot felul de culoare şi trasee. Şi scopul jocului e să pui piciorul pe frunza din teritoriul inamic. Să fugi, să ajungi acolo şi să strigi «Frunza!» Neapărat să strigi «Frunza!» Dacă nu ai strigat, nu ai făcut nimic. E un traseu pe care trebuie să-l urmezi, n-ai voie să ieşi în decor. O iei pe cărări diferite, încerci să evadezi, să pleci. Să strigi «Frunza!», să marchezi. Iar pentru a-l împiedica pe oponent să pătrundă pe teritoriul lor, jucătorii pot recurge la aproape orice mijloace. Îmbrîncire, rupere, tragere de tricou. Mai puţin şuturi, pumni. Asta nu. Există o limită.
Putea juca oricine, de la 0 la 14 ani. Avînd în vedere că la sate se mănîncă prost, se acceptă şi cei care au depăşit limita de vîrstă, dar au un fizic mai rahitic. Nu există discriminări sexuale. Joacă şi fetele, şi băieţii. De asta spun că există o funcţie libidinală a jocului. Îmbrîncirile, împunsăturile capătă o nuanţă tandră. Dragoste violentă. La înghesuială se petrec pipăieli, bulăneli. De asta, de obicei, îndrăgostiţii caută să se plaseze în echipe diferite, pentru a avea ocazia să se pipăie. Au nevoie de un pretext. Zgîrieturile sînt, şi ele, tot o formă a tandreţii. Totuşi, excesul de zel cu care uneori un jucător îşi împinge «gagica» (iubita virtuală se cheamă întotdeauna gagică) face ca multe relaţii să se rupă.“
(Sorin Stoica, din volumul Povestiri mici şi mijlocii, Curtea Veche, 2004)
