Mintea de pe urmă a bridge-istului

În România anilor ’80, cînd eu mă dădeam de ceasul morţii să cresc mare, părinţii mei dădeau regulat în mintea copiilor. În fiecare sîmbătă seara, sufrageria mea sau a celorlalţi oameni mari, pe unde ne nimeream în vizită, devenea teritoriu interzis pentru noi. Eram trimişi fără menajamente să facem ce-om şti, în timp ce pe masa din centru, cu patru scaune pe laturi, apăreau cărţile de joc, tabacioc, scrumiere şi ceva alcool, iar gazda pleca să prepare nechezolul. Din spatele uşii, din ceaţă, începeau să se audă formule ezoterice: „Un sanzatu’!“, „Două pici“, „Eşti în zonă!“ şi, din ce în ce mai des, pe măsură ce noi ne plictiseam de de-a v-aţi ascunselea sau de jucării şi începeau să ni se închidă ochii, „Bou de bridge!“, „Ai defosat cu spatele!“ sau „Atac de ra-hat, bă, băiatule!“

Fenomenul care năştea atîta pasiune, nopţi pierdute, abuzuri verbale şi, la limită, prietenii distruse şi divorţuri, se numea bridge. Un simplu joc de cărţi, care, culmea, nici nu se juca pe bani! Fireşte că atracţia era irezistibilă, aşa că ne-am apucat de treabă în clasa a IX-a, împreună cu cîţiva colegi. Cu ifosele caracteristice vîrstei, ne dădeam rotunzi cu ce reuşisem să scormonim prin foarte rarele surse de informaţii la îndemînă atunci: poveşti despre cluburile englezeşti unde fusese inventat, faptul că Ceauşescu interzisese jocul şi închisese Federaţia Română de Bridge din cauză că se adunau prea mulţi tipi inteligenţi la cluburi şi concursuri, performanţele celebrei „echipe albastre“ a italienilor, conduse de Giorgio Belladonna, la Cupa Mondială. Asta la început, pînă am izbutit să înţelegem şi ne-a prins febra cu adevărat.

Pentru că bridge-ul este extrem de complex şi frumuseţea lui devine din ce în ce mai evidentă, pe măsură ce constaţi că donele sînt irepetabile, iar tehnicile de joc pot fi dezvoltate la infinit. E compus din licitaţie – adesea convenţională, în jargon specific, în care se decide un contract pe baza unui schimb codificat de informaţii între parteneri – şi jocul de levată, în care axa cîştigătoare a contractului trebuie să-l realizeze. Fiindcă se joacă în patru – o axă compusă din doi parteneri împotriva celorlalţi –, bridge-ul are o importantă componentă psihologică. E net superior în complexitate tuturor celorlalte jocuri de cărţi, din mai multe puncte de vedere. Norocul nu joacă aproape nici un rol, poţi cîştiga la fel de bine cu cărţi proaste. Se împart toate cele 52 de cărţi din pachet şi trebuie să intuieşti şi să calculezi în permanenţă ce deţin ceilalţi, să faci un plan de joc pe care să-l adaptezi din mers, să iei decizii rapide. La toate astea, în special în bridge-ul competiţional, se adaugă calculele de punctaj, care pot fi decisive în alegerea contractului. Frişca de pe tort sînt „regulile de bună purtare“. Fiind inventat de englezi, e un gentlemen’s game, aşa că nu ai voie să transmiţi informaţii sub nici o altă formă, cu excepţia licitaţiei – de altfel, de ani de zile se licitează cu cartonaşe, astfel încît nici măcar tonalitatea vocii să nu poată fi utilizată ca semnal! Aşa că înjurăturile de la masa de brige de acasă nu prea se pupă cu manierele elegante pe care trebuie să le adopţi în tîrg.

Calităţi mentale

Dar farmecul extraordinar al bridge-ului constă în faptul că, pe lîngă febra competiţiei, cunoscută tuturor celor care au practicat sau iubit vreodată un sport, conferă celor care-l joacă prestigiu, statut, le dă senzaţia că aparţin unui grup select de indivizi inteligenţi şi deosebiţi. Efortul intelectual în joc trebuie să fie permanent, concentrarea – maximă, memoria – alertă, iar păstrarea calmului e esenţială. Satisfacţia – cînd reuşeşti să faci un contract dificil ca declarant, ori să distrugi contractul adversarilor ca flanc – este uriaşă, teribilă, copleşitoare. Şi trebuie camuflată cu eleganţă, căci numai un comportament rafinat este acceptabil de la un adevărat jucător. Te angajezi cu toată fiinţa în joc, apoi trebuie să reacţionezi ca un aristocrat – teribil!

În plus, ceea ce-ţi oferă jocul e o modalitate unică de a evada din viaţa cotidiană şi de a deveni altcineva. La masa de bridge nu contează care-ţi sînt opiniile politice, cum te îmbraci sau la ce multinaţională lucrezi. Timp de cîteva ore, te deplasezi într-o altă dimensiune, în care ierarhiile se fac pe alte criterii şi se pot reface în fiecare zi. E o şansă de a trăi intens, de a vibra entuziast, de a fi cine vrei să fii într-o paradigmă complet diferită, populată de o comunitate de oameni mîndri că-i aparţin şi fericiţi datorită acestei apartenenţe. Jucătorii de bridge cred profund în valoarea jocului pentru viaţa lor, n-au nici un dubiu că timpul dedicat jocului e petrecut în cel mai bun mod posibil, iar pasiunea lor e contagioasă. Te fac să simţi că ai intrat într-un teritoriu privilegiat, că ai fost acceptat într-o castă de elită care practică un ritual important pentru a obţine un dar nepreţuit.

Chiar şi atunci cînd par sau pretind că joacă de relaxare, că o iau à la légère, adevăraţii jucători sînt în tensiune, se implică, intră în vibraţie. Iar în România, ţară obidită, în care inteligenţa şi educaţia, mintea în general sînt (erau?) valori supreme, desigur că bridge-ul are un succes teribil în cercurile unde ajunge. Spiritul de competiţie, dorinţa de a demonstra că eşti superior fac parte din ADN-ul intelectualilor din România, în vreme ce valori ca toleranţă, empatie, deschidere, compasiune sînt mai degrabă percepute ca slăbiciuni. Iar masa de bridge e un mediu perfect pentru etalarea calităţilor mentale. Deci românii sînt pasionaţi fiindcă, în special bărbaţii, care reprezintă majoritatea jucătorilor – lucru firesc într-o societate în continuare misogină, în care femeile sînt rareori luate în serios ca partener intelectual – trebuie să demonstreze cu tot dinadinsul că sînt cei mai deştepţi. În Austria, unde am stat în total patru ani şi ceva, şi unde joc bridge de vreo jumătate de an, peisajul bridge-istic este complet diferit. La cluburile vieneze de bridge, populaţia e împărţită în sexe, pe dos faţă de România: vasta majoritate o reprezintă doamnele, în general trecute de 55 de ani. Atmosfera e diferită, mult mai relaxată şi mai lipsită de dorinţa de a epata, deşi nu lipsesc nici aici niscaiva personaje frustrate, care se iau mai în serios decît ar fi cazul. Accentul se pune mai degrabă pe partea „aristocratică“, pe conduita impecabilă despre care povesteam mai devreme, pe eleganţă şi pe rafinament. Diferite sînt, deci, căile spre mediocritate!

Lăsînd micile răutăţi la o parte, pasiunea pentru bridge e boală grea. Eu m-am urcat în avion să merg cu sora mea la concursul naţional de astă-vară de la Mamaia, în condiţiile în care nu jucasem bridge competiţional mai deloc, în cei 25 de ani de practică. Iar atmosfera de la concurs în zilele pe care le-am petrecut acolo e, probabil, greu egalabilă în orice comunitate din ţară, iar oamenii erau minunaţi. Şi fiindcă mi s-a reaprins astfel dorul de joacă, m-am înscris apoi la un club de bridge vienez, joc relativ des şi îndrăznesc să sper c-am ajuns deja pe la glezna broaştei. Dar ce e total uimitor e că, fără să fi urmărit acest lucru în mod expres, am descoperit, astfel, una dintre cele mai facile căi de integrare în societatea vieneză. La club vorbesc exclusiv germană, mi-am făcut prieteni, petrec o grămadă de timp la poveşti şi înţeleg mult mai bine modul de viaţă şi de gîndire şi motivaţiile austriecilor. Bridge-ul s-a dovedit, astfel, o strategie cîştigătoare, pentru un obiectiv aproape de neatins de majoritatea românilor care trăiesc aici. Cine s-ar fi gîndit la asta?

Rodica Guja lucrează în mediul bancar.