Hai la joc!
- argument -
„Jocul este mai vechi decît cultura, pentru că noţiunea de cultură, oricît de incomplet ar fi ea definită, presupune, în orice caz, o societate omenească, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să le înveţe să se joace.“ Aceasta este chiar prima frază (şi favorita mea, dacă pot spune astfel) din Homo ludens, celebrul eseu în care Johan Huizinga a pus totul cap la cap pentru a demonstra importanţa culturală a jocului. Dosarul de faţă însă nu se ocupă de partea teoretică a chestiunii, ci tocmai de elementele ei practice. De practica jocului.
Dacă e adevărat că civilizaţia se naşte şi se dezvoltă prin joc, la fel de adevărat este şi faptul că jocul vorbeşte, uneori cît se poate de direct, şi despre starea societăţii la un anumit moment al ei. Cît de ludic (şi ludic în ce fel) este homo ludens al momentului? Acel homo ludens postat în faţa unui screen (de laptop, smartphone, iPad) pe care-l atinge şi în care se oglindeşte, conectat permanent la reţelele de socializare, avid să fie mereu şi cît mai prezent „în joc“.
Cum se mai joacă oamenii şi, mai ales, de ce? Care sînt formele şi funcţiile ludicului în acest moment? De-a ce se mai joacă copiii şi care mai sînt jocurile adulţilor? Le controlăm sau sîntem dependenţi de ele? Le folosim sau sîntem folosiţi prin jocuri, în această vîrstă a civilizaţiei obsedate de timp, de ideea de eficienţă şi libertate?
Toată lumea se joacă şi fiecare o face cu alt scop, cu implicări diferite, cu variate aşteptări. Căci nenumărate sînt chipurile jocului. Jocul e competiţie şi cîştig, jocul e loisir şi entertainment, jocul e relaxare şi evadare, jocul e cunoaştere şi explorare, jocul e intimitate şi expunere, jocul e seducţie şi posesie, jocul e fantezie. Ce forme mai ia astăzi fantezia?
Omul luptă pentru ceva sau joacă pe ceva – mai spune la un moment dat Huizinga – iar dosarul de faţă încearcă să afle nu doar cum ne mai jucăm, dar şi ce mai punem noi astăzi în joc. (Marius Chivu)
