Singur acasă
La capătul patului sînt trei pungi de carton. Pe una dintre ele se afla o etichetă pe care scrie „Bucureşti“, pe alta scrie „Sfîrşit, work in progress“, iar pe ultima: „Vest/Est“. În bucătărie, într-o geantă roşie, stau – unele, peste altele – mere de diferite soiuri. Sînt 19, ceea ce înseamnă că, la ultimul spectacol, în care a performat un australian care face turul lumii, au fost 19 spectatori. Pe un raft al bibliotecii din dormitor se află un mic dragon roz de hîrtie, un roboţel R2D2 de plastic, care bipăie cînd îl apeşi, şi o pastilă efervescentă portocalie. Sînt cele trei obiecte de la Home1, piesă care are un singur spectator pe reprezentaţie. Mai sus se află: o bucată de săpun în ţiplă reprezentînd steagul Elveţiei, primit de la familia Irenei, acum mai bine de zece ani; un acordor de chitară bas, primit de ziua mea, pe vremea cînd credeam o să ajung mare basist; un semn de circulaţie minuscul, primit la ultimul Crăciun; un dreptunghi de sticlă pictată, făcut cadou de o fostă iubită; o sticlă veche de lapte, în care mi s-a spus că se ascunde un spiriduş şi pe care n-am îndrăznit să o deschid; un popic adus de tata din RDG în care se aflau cîndva trei zaruri din sticlă albastră, din care a mai rămas doar unul; o cupă din plastic, cîştigată la un campionat de şah al hipsterilor, desfăşurat în toamna lui 2012. Printre ele se află alte cîteva obiecte aduse de public pe post de bilet la teatrul din garsoniera mea: o doză de Tuborg din anii ’60, nedesfăcută; un binoclu de teatru made in USSR; un pocal roşu; un clopoţel pe care scrie London. Li se adaugă cele două telefoane mobile din anii 1990, care pot fi folosite drept palete de tenis de masă; o cămilă făcută din ierburi împletite de nişte copii marocani, cărora nu le-am dat nici un ban; o statuetă de plastic a lui Andy Warhol stînd pe botul unui arici de lemn; o vedere reprezentînd librăria Shakespeare and Company; un cap de bufniţă de marmură, cumpărată cu 1 euro, din Roma, cu gîndul să o dăruiesc, şi pe care nu m-am mai îndurat să o fac cadou; o bucată rotunjită de chihlimbar, încastrată într-un suport de lemn, cu aspect falic; doi păuni de porţelan rămaşi de la mama; un pitic de bronz, al cărui coş adăposteşte pixuri şi creioane şi pe care l-am purtat în toate casele în care am locuit, înainte să mă mut în Şipotul Fîntînilor; un suport de lumînare din piatră albă, în care ţin monede de 10 bani; un vas făcut din lut, de o fostă iubită, singurul lucru care îmi aminteşte de ea; o sticluţă cu nisip luat din Sahara, acum opt sau nouă ani; o sculptură din săpun de casă, făcută în perioada în care m-am mutat în Bucureşti; două statuete micuţe, de idoli azteci ori tolmeci, primite de Elisabeta Polihroniade, cu care am făcut cîndva un interviu pentru revista de femei unde mi-am început „cariera“ – terminată acum – de jurnalist de lifestyle; o vedere veche, cu o demoazelă goală, o alta cu o chinezoaică făcînd cu ochiul; degetarul de la bunica, pe care i l-am luat fără să ştie (mai avea două), pentru că sînt convins că nu o să mai ajung vreodată în satul ei, ca să o mai întîlnesc; un Svejk din cauciuc, luat anul trecut din Praga; doi cocoşi de sticlă care se uită la o hîrtie pe care scrie „Bine că eşti tu deştept“.
Obiectele aduse de spectatori s-au amestecat cu cele personale, la fel cum reprezentaţiile de teatru, care se desfăşoară de aproape cinci ani în garsoniera în care locuiesc, s-au integrat în viaţa mea. După opt reprezentaţii cu piesa Singur Acasă, între 2008-2011, am strîns aproximativ 100 de obiecte ale singurătăţii (ochelari, căşti, şosete desperecheate, pistolete de jucărie, mănuşi, periuţe de dinţi, un dildo, cărţi). I-am rugat pe spectatori să-mi scrie ceea ce spuseseră la sfîrşitul piesei, cînd povestiseră semnificaţia şi motivele alegerii lor. Le-am expus într-o expoziţie omonimă, într-o lună de primăvară, atîrnate în crengile unui brad artificial. Le-am împărţit, un an şi jumătate mai tîrziu, spectatorilor reprezentaţiei aniversare. Cînd sînt întrebat care este cel mai ciudat obiect pe care l-am primit vreodată, am un răspuns standard: un fierăstrău de tăiat BCA.
În copilărie, strîngeam monede străine. Cînd a apărut euro, lumea mi s-a părut brusc mai săracă (nu e o butadă). Tata aducea suveniruri din călătoriile în estul Europei şi colecţiona fanioane şi insigne. Cu toate că bibelourile din biblioteca mea au rolul de a face o trimitere la felul în care-şi decorau sufrageria părinţii noştri, în ochiul unui străin, un bibelou e un bibelou. Chiar dacă, iniţial, obiectele sînt substitute pentru oameni şi locuri, obişnuinţa vederii lor le face să-şi piardă această proprietate. Doar vizitele (sau scrierea acestui text) mai trezesc poveştile. Un antropolog englez, Daniel Miller, a scris o carte excelentă, în care i-a portretizat pe locuitorii unei străzi londoneze, pornind de la obiectele din casele lor. Nu ştiu cum ar fi interpretat faptul că în cutia în care păstrez încă monedele altor ţări am adăugat brăţări, lănţişoare, insigne, cheiţe, amulete, broşe, cercei rămaşi la mine în casă de la persoanele care au locuit acolo de-a lungul timpului (am închiriat adesea casa) sau că ultimul obiect pe care l-aş vrea ajuns pe rafturi să fie propria urnă.
„Dacă ar rămîne un singur om pe Pămînt, n-ar şti la ce foloseşte.“ Asta e povestea fierăstrăului de tăiat BCA.
Jean-Lorin Sterian este scriitor. Din 2008, şi-a deschis un teatru (Lorgean theatre) în propriul apartament.
Foto: J. L. Sterian
