"Oamenii nu aveau nici un stres"

„Ceauşescu era un om bun şi oamenii răi l-au omorît de Crăciun.“ Lucram la volumul Activiştii mărunţi. Istorii de viaţă, cînd am auzit această frază uluitoare la TVR, din gura unui copil de 11-12 ani. Era în iarna anului 2005 şi Televiziunea Română difuza documentarul 1989. Sînge şi catifea, realizat de Cornel Mihalache. Noutatea acestui film documentar era aceea că Revoluţia din 1989 era descrisă nu doar prin mărturiile aceloraşi personaje politice implicate şi responsabile de acele evenimente, ci şi prin ochii copiilor născuţi după ’89. Copii aflaţi în clasele a VI-a, a VII-a şi a VIII-a, din 60 de şcoli din Muntenia, Oltenia, Banat şi Ardeal au răspuns la întrebările jurnalistice „Cine a fost Ceauşescu?“ şi „Ce s-a întîmplat în 1989?“ Poveştile copiilor erau prelucrări ale istorisirilor bunicilor sau ale educatorilor acestora. Regizorul Cornel Mihalache aducea, cu acel prilej, la microfonul TVR oamenii simpli şi prezenta istoria aşa cum este ea înţeleasă de copii şi amintită de bunici, adică istoria „la firul ierbii“. Ca miză, demersul era asemănător cu ceea ce antropologul Zoltán Rostas propunea de cîţiva ani istoricilor români, ca nouă perspectivă de cercetare a istoriei recente: introducerea metodei istoriei orale.

Opinia profesorului Rostas este că istoria comunismului păcătuieşte prin abordarea exclusivă a puterii de stat şi a sistemului represiv, prin concentrarea exagerată asupra personalităţilor politice, în defavoarea micilor actori şi a societăţii în general. „Fără cunoaşterea eşaloanelor inferioare, a celor de la «munca de jos», fără cercetarea modului de recrutare a cadrelor nu se poate înţelege funcţionarea sistemului. Fără devotamentul activiştilor mărunţi, regimul comunist nu ar fi dăinuit decenii întregi. Povestirile părinţilor şi bunicilor sînt autojustificative, iar informaţiile obţinute în liceu şi din mass-media sînt, de cele mai multe ori, contradictorii şi neserioase.“ (Rostas)

L-am invitat, în noiembrie 2005, pe Cornel Mihalache la facultate să stea de vorbă cu studenţii despre Revoluţie şi comunism. În 2004-2005, studenţii de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (Universitatea Bucureşti) au primit ca temă de seminar să identifice, fiecare din ei, un bătrîn în vîrstă de 70-80 de ani, fost membru al Partidului Comunist Român, şi să îi ia un interviu de istorie de viaţă. Împreună cu profesorul Rostas, le-am cerut studenţilor să găsească mici activişti ai Partidului Comunist şi să-i invite să-şi povestească viaţa. Istoriile de viaţă au fost incluse, apoi, în volumul Activiştii mărunţi, apărut la Editura Curtea Veche, în 2007.

Poveştile acestor bătrîni activişti din anii ’50-’60 au scos la lumină convingerea lor că regimul comunist a fost, fără discuţii, unul mult mai bun decît cel instituit după 1989: „Toată lumea avea serviciu. Avea un loc de muncă asigurat. Oamenii erau mulţumiţi în general. Gîndiţi-vă dumneavoastră, tot ceea ce vedeţi dumneavoastră acum construit, cît este... sînt blocuri neterminate nici acum, rămase după timpul lui Ceauşescu. Ei, gîndiţi-vă, să te duci să-ţi dea apartament... Acum îţi dă cineva ceva? Ţi-asigură cineva locuinţa? Atunci o aveai. Te lua de pe stradă şi te ducea în serviciu.“

Tabloul poate părea familiar pentru că nu o dată am auzit această descriere (despre serviciul şi casa de la stat) de la cei mai în vîrstă, nostalgici ai regimului Ceauşescu, membri sau nemembri de partid. Oameni tineri, copii şi adolescenţi şi-au însuşit acest tablou cu fidelitate şi, în contextul lipsei locurilor de muncă sau a spaţiului locativ, mulţi dintre ei, chiar dacă nu regretă fostul regim, aşa cum o fac cei mai în vîrstă, cel puţin se simt şi mai confuzi cu privire la „cît de rău sau cît de bine era înainte“.

Un copil de şcoală generală povestea cu convingere, în documentarul lui Mihalache, că „Ceauşescu te lua de pe drum dacă nu aveai de lucru şi te băga în serviciu. Păi, în ziua de astăzi, acuma ei găsesc motive ca să te arunce de la lucru afară. Atunci era foarte bine. Era şi bine, era şi rău, dar acuma, fiindcă el a picat, este foarte rău.“ Un alt elev, de 11-12 ani, în acelaşi documentar: „Eu cred că Ceauşescu a fost îndepărtat de la conducere pentru că oamenii munceau toată ziua, dădeau alimente la stat, iar noaptea, cînd veneau acasă, Ceauşescu le oprea lumina, că zicea să se culce, să se odihnească.“

Am reluat, zilele trecute, experimentul lui Cornel Mihalache la facultate, la un seminar de Politologie, cu studenţii mei de anul I. Le-am cerut tinerilor născuţi după 1992-1993 acordul să îi înregistrez pe reportofon, dar am promis că voi păstra secret numele lor. I-am întrebat ce ştiu ei despre comunism, de la părinţi sau de la bunici, de la învăţători, din manualele şcolare sau din mass-media. Înainte de a le explica, prin prisma autorilor de ştiinţe politice, ce este comunismul, am purtat cu ei un dialog despre ce ştiu şi ce cred ei despre regimul Ceauşescu.

Surpinzător, răspunsurile din 2013 nu au fost fundamental diferite de cele oferite de copiii intervievaţi în documentarul Sînge şi catifea, în 2005: „În comunism, oamenii nu aveau nici un stres. Nu cunoşteau libertatea şi nici nu simţeau nevoia să fie liberi. Oamenii aveau serviciu, nu trăiau cu grija zilei de mîine, erau conduşi ca nişte oi, aveau multe restricţii. Dacă nu ar fi avut atît de multe restricţii, nu ar fi avut o problemă cu comunismul. Singurul stres era cu Serviciul Român de Informaţii, cu Securitatea. Oriunde mă duc, oamenii spun ce bine era pe vremea lui Ceauşescu, aveam serviciu, aveam de toate.“ O studentă ştie, de la un fost învăţător de şcoala generală, că „oamenii aveau un loc de muncă şi nu ajungeau în halul în care pot ajunge astăzi pe străzi, să cerşească.“ Oamenii „aveau o casă şi un serviciu“, dar nimeni nu le spune tinerilor cum era plătită munca în economia de comandă (în fabrici şi uzine sau la cooperativă) şi cum se trăia, în anii ’80, în apartamentele oferite de statul comunist. Altă studentă completează că ştie de la televizor că „oamenii au ieşit în stradă în 1989 nu atît din cauza situaţiei lor economice, ci pentru că au fost manipulaţi de către cei care au dat lovitura de stat.“

„Oamenii aveau bani, dar nu aveau ce să cumpere cu ei“ – este o sintagmă preluată de tineri, care defineşte perioada dură a anilor ’80. Dar cam atît. Cozile la pîine, cartela, raţionalizarea alimentelor, rafturile goale din Aprozare sau din magazinele Alimentara nu sînt imagini frecvente cu care să fie asociat comunismul de către studenţii mei. Poate şi pentru că despre neajunsurile materiale din comunism se vorbeşte mai puţin astăzi, în contextul neajunsurilor din capitalism. Mai degrabă liniştea şi siguranţa publică, serviciul şi casa de la stat sînt imaginile stereotip care le vin în minte cînd se discută despre regimul Ceauşescu.

Studenţii mei cred afirmaţia potrivit căreia „comunismul era o idee bună, dar a fost aplicată greşit“. În ce constă această idee bună, le este greu să explice, iar părerile sînt contradictorii. Unii cred că ideea ca oamenii să fie egali economic, că „nu trebuie să existe diferenţe economice“, ar putea fi acea idee bună, dar sînt repede descurajaţi de ceilalţi colegi, care argumentează că nu toţi oamenii merită să fie răsplătiţi în mod egal dacă muncesc şi depun efort inegal. Ei ştiu, de la bunicii lor, că „regimul comunist a fost favorabil oamenilor care nu aveau bani – de exemplu, ţăranii care nu aveau decît locul de casă şi nimic altceva. Dacă erai deştept şi doreai să-ţi continui studiile, puteai să o faci chiar dacă nu aveai bani. Apoi, erai repartizat într-un anumit domeniu, după facultate.“

Alţi studenţi cred că ideea ca oamenii să fie egali din punct de vedere al şanselor este ideea bună din comunism, dar pe care comuniştii nu au aplicat-o corect. Aceeaşi promisiune o au de reproşat astăzi democraţiei: „Nici după Revoluţie, oamenii nu au şanse egale.“ Nici astăzi nu au toţi tinerii aceleaşi şanse, ci reuşita lor depinde de mediul din care provin, de statutul social al părinţilor, de etnia lor şi, prin urmare, ideea că acum ar fi mai bine decît în comunism nu este foarte convingătoare. Nici politicienii din regimul democratic nu sînt percepuţi foarte diferit de politicienii comunişti.

La scurt timp după 1990, s-a spus că, cu cît ne vom îndepărta de decembrie 1989, adevărul despre comunism şi adevărul despre Revoluţie vor ieşi la lumină. Imaginea elevilor şi a studenţilor despre comunism arată contrariul. Pe fondul creşterii nemulţumirilor populare şi a crizei financiare, confuzia se adînceşte, amestecul de adevăruri cu minciună face să fie la fel de neclar pentru tînăra generaţie dacă regimul comunist a fost mai bun sau mai rău decît cel actual. Ei ştiu prea puţin despre închisorile comuniste, despre experimentul Piteşti, despre lagărele de muncă precum Canalul Dunăre-Marea Neagră, despre suferinţele şi privaţiunile anilor ’80. Tinerilor nu le este deloc clar dacă şi cît de rău a fost regimul naţional comunist al lui Nicolae Ceauşescu, cît de criminal sau cît de opresiv.

La lecţia despre democraţie din seminarul de Politologie, le povestesc studenţilor că românii au ieşit în stradă fiind frustraţi şi dezamăgiţi de comunism. Românii au ieşit din comunism în speranţa că viaţa lor va fi mai bună în democraţie. Confruntaţi cu o tranziţie interminabilă, românii reproşează azi nu capitalismului, ci democraţiei, greutăţile din postcomunism. Mulţi au crezut, în 1989, că democraţia trebuia să fie soluţia la problemele lor materiale. Dar democraţia nu este un regim economic, ci un regim politic care stabileşte cadrul libertăţilor economice şi politice. Nici bunicii, nici nepoţii lor nu ştiu că democraţia nu face promisiuni economice. Dar profesorii şi educatorii nu au voie să nu ştie. Democraţia este o formă de guvernare a majorităţii, prin consens cu minorităţile; înseamnă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, domnia legii şi pluripartidism. Românii reproşează astăzi democraţiei ceea ce ar trebui să reproşeze politicilor economice, liberalismului, socialismului, conservatorismului, teoriilor despre stat şi economie.

Democraţia românească i-a intrat în pericol de cînd nostalgia pentru comunism (adică pentru un regim autoritar/totalitar) i-a contagiat pe tineri. Suma de clişee despre comunism din piaţa publică este puternică, în mintea elevilor şi a studenţilor. Bunicii, vecinii mai vîrstnici, bătrînii din autobuz, din tramvai povestesc că „era mai bine înainte, pe vremea comuniştilor“. Clişeele despre comunism sînt preluate şi transmise mecanic mai departe: „Toţi oamenii aveau serviciu, toţi oamenii aveau o casă de la stat, şi în România era mai multă linişte şi siguranţă pe străzi.“ Este memoria celor mai în vîrstă, pe care o regăsim în receptarea comunismului la cei mai tineri.

Şi cîtă vreme şomajul în rîndul tinerilor care termină facultatea, lipsa oportunităţilor şi criminalitatea supramediatizată sînt realităţi postcomuniste, imaginile-stereotip favorabile fostului regim îi pun pe gînduri pe tinerii cărora li se povesteşte prea puţin despre teroarea Securităţii, despre cenzură, despre „Cîntarea României“, despre cultul personalităţii, despre foamea cotidiană, despre raţionalizarea alimentelor, despre frigul şi întunericul din apartamentele comuniste, despre imposibilitatea de a călători în străinătate, în special în Occident, despre marea minciună a regimului comunist.

Antonio Momoc este specialist în comunicare politică, lector universitar la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti.