Adela MARCOV

Pentru majoritatea constănţenilor, vara venea odată cu primele zile fierbinţi din mai. Apa era rece, dar curată, iar tata încă nu ofta exasperat în trafic, văzînd maşinile de Prahova şi Bucureşti (am crescut cu ideea că de acolo vin cei mai teribili şoferi).

I-am rugat pe cititorii Dilemei vechi să-i scrie o scrisoare Mariei Tănase. Cînd au ascultat-o prima dată? Cît de mult a însemnat muzica ei în viaţa lor? ş.a.m.d. Cea mai bună scrisoare o puteţi citi în continuare.

„Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge“, însă „graba strică treaba.“ „Nu sta, că-ţi stă norocul“, dar „mergi încet, c-ajungi departe.“ Înţelepciunea populară pare uşor confuză în ceea ce priveşte reţeta succesului în viaţă. Întocmai aşa am fost şi eu.

Din motive greu de imaginat, viaţa de adult, pe care o visam în copilărie, trebuia să includă musai registre, dosare, coli de cerere şi caiete studenţeşti. De preferat unele cu spirală, ca să pot rupe foile mai estetic.

„Nu pune mîna pe aia, e cîh!“, „Nu te juca cu chibriturile!“, „Nu umbla cu cuţitul că fuge îngerul de lîngă tine!“, „Dacă nu mănînci ciorba, nu capeţi nici desertul!“. Sînt primele rînduri din îndreptarul Life for dummies care mi-a fost pus în braţe de la cea mai fragedă vîrstă şi pe care de atunci tot încerc să-l fac pierdut.

Portretul luptătorului la tinerețe, pelicula inspirată din acţiunile partizanilor conduşi de Ioan Gavrilă Ogoranu care s-au împotrivit regimului comunist aproape un deceniu, renunţă doar aparent la canoanele ficţiunii în favoarea unei docuficţiuni cît mai aproape de adevărul arhivelor.

Probabil aţi văzut prin oraş afişele din care vă zîmbeşte inconfundabil Iliescu (da, THE Iliescu): e vorba de Medalia de onoare, în regia lui Călin Peter Netzer. Vreau să vă liniştesc de pe-acum: nu e „încă un film minimalisto-mizerabilist”. E o poveste universal valabilă despre umilinţă, respect de sine, tăcerile apăsătoare care învăluie uneori căsnicia şi conflictele dintre generaţii.

Săptămîna asta ajunge şi la noi ultimul episod al trilogiei Millennium, reluînd acţiunea fix de acolo unde o lăsase precedentul şi încercînd să descurce iţele urzite pînă acum, de la istoria familiei disfuncţionale a lui Lisbeth Salander la spionii rămăşi sub acoperire din vremea Războiului Rece.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, un pseudo-documentar semnat Andrei Ujică. De la înmormîntarea lui Gheorghiu-Dej pînă la revoluţia culturală obscenă importată de la chinezi. Ceauşescu la plajă, vînînd sălbăticiuni ori jucînd volei cu nomenclaturiştii din anturaj, savurînd baia de mulţime de la sărbătorile populare ori punînd primul cancioc de mortar la fundaţia Casei Poporului. Un film despre noi toţi, oglindă ruşinoasă a lucrurilor pe care le-am lăsat să ni se întîmple. De văzut. Neap

Să rămîi blocat în lift cu patru necunoscuţi e, în principiu, un scenariu cu potenţial de coşmar. Cînd unul din ei este o pensionară acră, iar pe altul îl suspectezi că ar fi un asasin cu puteri supranaturale, potenţialul se apropie vertiginos de îndeplinire. Cam asta e povestea lui Devil, un horror marketat cu formula revelatoare „from the mind of M. Night Shyamalan".

Săptămîna asta, ne așteaptă la cinema filme noi (The Girl Who Played With Fire, Eat, Pray, Love, The Countess) și cîteva festivaluri.

Aglomeraţie mare de evenimente cinefile săptămîna asta: două premiere, un festival de animaţie, Zilele Filmului Hispanic şi BITFF. Nu mai aveţi nici o scuză.

De azi ajunge în cinematografe un calup de filme cum nu se poate mai diferite: Piranha 3D, un horror hollywoodian de categorie B adaptat la tehnologia modernă, Morgen, dramă ce marchează debutul în lungmetraj al lui Marian Crişan, si Wild Target, o comedioară extra-light cu iz de farsă.

Nu ştiam mare lucru despre expoziţia proaspăt vernisată la MNAC, dar părea un program bun pentru o dimineaţă de duminică. Chiar dacă paznicii nu te lasă să intri cu maşina în curte, ci te îndeamnă să o parchezi matale frumuşel "la blocu' ăla sau la Academie". "Zoomania.ro" se cheamă ea, expoziţia, pentru care nu găseşti nici flyere nici catalog.

Cîndva demult, înainte de liceu, muzica celor de la ABBA mi-a fost dată drept exemplu pentru a înţelege mai uşor diferenţele între apolinic şi dionisiac. Nu mai ţin minte cine se afla la capătul celălalt al comparaţiei, dar din vremea aceea am rămas cu impresia că apolinicii sînt un soi de fiinţe limfatice care trec prin viaţă cu un zîmbet tîmp pe buze, fără a se lăsa atinşi ori mistuiţi de vreo pasiune ardentă.

Cînd am descoperit Internetul " să tot fie vreo 10 ani de-atunci " m-am bucurat la gîndul că de-acum o să am la dispoziţie un soi de Poiană a lui Iocan combinată cu Biblioteca din Alexandria în care s...