Pseudoturist în extrasezon

În copilărie, vara începea atunci cînd auzeam genericul de la Radio Vacanţa. Pe străzile din cartier apăreau maşini cu numere din alte judeţe, vecinele vorbeau de cum „au băgat sezonişti“, la intrările în oraş vedeai pensionari adăpostiţi sub umbrele ori pălăriuţe, care fluturau chei şi cartoane cu „cazare“. Iar rudele de prin ţară îşi aminteau brusc de existenţa noastră şi se porneau la drum, cu căţel, cu purcel. De cele mai multe ori mă retrăgeam din calea acestor invazii barbare la bunica, de unde mai apăream cînd casă se golea de intruşi. Dar cînd rudele aveau şi copii de vîrsta mea, socializarea era inevitabilă, şi sufletul mi se chircea înspăimîntat când vedeam cum umblă cu toţii dezlegaţi la noi în casă, cu tălpile pline de nisip, cînd îmi găseam jucăriile răvăşite, cînd trebuia să stau la poveşti cu cîte un unchi beţiv care insista să mă pupe zgomotos pe obraji ori să răspund întrebărilor acelora cretine cu care sînt atacaţi toţi copiii – ce aţi mai învăţat la şcoală? Şi ce vrei să te faci cînd o să fii mare?

Cu musafirii stăteam la plajă din zori şi pînă-n seară – oamenii veniseră pentru cîteva zile şi erau hotărîţi să prindă fiece rază de soare, să nu lase nici un centimetru de piele nears. Nu se pleca niciodată de acasă fără provizii, doamnele se ocupau de spălat legume, domnii umblau după bere şi brifcor, copiii chirăiau exasperaţi de noroiul cu presupuse proprietăţi antireumatice în care erau îmbălsămaţi cu religiozitate. Ai mei nu luau parte la demenţa aia colectivă cu „nămol de Techirghiol“ şi aveau alte ritualuri de bronzat: trebuia să fim pe cearşaf pe la 8 dimineaţa, ca să prindem „ultravioletele alea bune“; ne retrăgeam la umbră pe la 11-12, apoi ne odihneam cu o felie răcoroasă de castravete pe frunte şi vipia ieşindu-ne prin pori.

Pentru majoritatea constănţenilor, vara venea odată cu primele zile fierbinţi din mai. Apa era rece, dar curată, iar tata încă nu ofta exasperat în trafic, văzînd maşinile de Prahova şi Bucureşti (am crescut cu ideea că de acolo vin cei mai teribili şoferi). Puteai să te bronzezi în linişte, mai ales dacă alegeai locurile mai puţin frecventate – Faleză Nord sau Trei Papuci. Pentru amatorii de topless ori nudism existau plajele mai largi şi pustii dinspre Midia-Năvodari, presărate cu scaieţi şi arbuşti de mierea-ursului. Pe-atunci însă, chestiile astea mi se păreau nişte apucături de boşorogi obosiţi, eu aşteptam vîrful de sezon şi forfota din zona Parc-Perla, îmi plăcea la nebunie mirosul de cocos al cremelor de soare, care adia dinspre turistele suedeze, polonezii care traficau ojă, dulciuri şi ţigări, cearşafurile colorate înghesuite pe nisip, pozarii „Colorata mîine-i gata!“ care tîrau după ei cîte o maimuţă sau un pui de leu, cofetăria de la Hotel Bucureşti în care găseai Pepsi şi pricomigdale.

În vacanţele de vară, plajă era ceva banal; mai exotice mi se păreau excursiile la pescuit, pe malul lacului Siutghiol, printre ţînţari şi păpuriş, unde soarele încingea apa împuţită de mătasea-broaştei şi guvizii picau ca fraierii la un boţ de mămăligă. Iar bucuria supremă era mersul la munte în concediile părinţilor – Sinaia, Predeal, Braşov, locurile unde găseam întotdeauna cîte o băbuţă care vindea zmeură şi unde te mai salutai cu cîte un concitadin, fugit şi el din calea căldurii. Prin liceu era cool să petreci serile fumînd la malul apei; ani mai tîrziu, dădeam cîte o fugă în timpul pauzei de prînz de la birou ca să fac o baie rapidă. Şi nu mi-a dat prin cap că există oameni care n-au văzut marea niciodată pînă prin anul III de facultate, cînd am fost la Costineşti într-un început de mai friguros. Cîţiva colegi, muţi de încîntare, făcuseră ochii mari şi nu se mai dădeau duşi de pe nisip. Genul ăsta de bucurie l am căpătat tîrziu, după ce m-am mutat în Bucureşti şi am devenit un soi de pseudoturist în oraşul meu natal. Am regăsit marea ca pe un „acasă“ plin de nostalgie şi ne iubim mai cu seamă în extrasezon: fie toamna, cînd lumina se îndulceşte, în nisip cresc parapete din stuf şi poţi să colinzi netulburat cu muzică în urechi prin staţiunile pustii (recomand Joe Dassin – „L’amour s’en va“ pentru un efect mai dramatic); fie iarna, pe furtună, cînd valurile se sparg de stabilopozi şi aerul sărat-amărui îţi umflă plămînii. 

Adela Marcov este analist IT.

Foto: flickr