Marie dragă,
I-am rugat pe cititorii Dilemei vechi să-i scrie o scrisoare Mariei Tănase. Cînd au ascultat-o prima dată? Cît de mult a însemnat muzica ei în viaţa lor? ş.a.m.d. Cea mai bună scrisoare o puteţi citi în continuare.
E noapte, vin de la un chef cu lăutari, plămînii mi-s plini de frig şi mi s-a făcut brusc dor de tine. Nu ştiu dacă ţi-am mai spus pînă acum, dar multă vreme am crezut că eşti o vedetă de la Hollywood. Te-am văzut prima dată în nişte înregistrări zgîriate de prin Tîrgul Moşilor şi-apoi, din cînd în cînd, în imagini alb-negru de arhivă, cu fragmente de cîntece rătăcite în varietăţile duminicale. Emisiunile alea – singura sursă de desene animate în porţii livrate cu zgîrcenie, un mozaic de te miri ce, adunat sub conceptul atoateîncăpător de „divertisment“ – erau o bucurie după care tînjeam intens. E-adevărat, muzica populară mi se părea plictiseala supremă – trebuie să mă-nţelegi, aveam vreo 10 ani, visam la gumă de mestecat cu surprize şi mă fascina Madonna. Dar tu nu semănai cu doamnele plinuţe din serile cu Tezaur folcloric, nu împrăştiai aerul ăla de gospodină din vecini, cu permanent ieftin şi capot de zanana. Aveai sprîncene pensate cu grijă, pomeţi impunători, un aer elegant; veneai din zona Garbo/Dietrich, a femeilor sobre, frumoase, intimidante. Erai mişto, ce mai! În timp ce corul şcolii mă pregătea de Cîntarea României, cu imnuri pioniereşti, ţie îţi rîdeau ochii vorbind de drăgosteală şi alcool. „Ciuleandra“ ta fusese pe genericul unui film îndrăzneţ, şi mi se părea că te-ai fi potrivit şi tu acolo. Că Maia Pliseţkaia ar fi dansat divin pe muzica ta şi că v-aţi fi împrietenit la o ţigară.
În casă, totuşi, nu vorbeam de tine. O bunică era fixată în romanţele Ioanei Radu, cealaltă se emoţiona la trilurile olteneşti marca Angelica Stoican. Un bunic o adora pe Irina Loghin, altul prefera obrăjorii bucălaţi ai Floarei Calotă. Mai auzisem prin familie de „Trenule, maşină mică“ ori „Aseară ţi-am luat basma“, dar habar n-aveam că erau cîntecele tale. Eram deja prin facultate cînd te-am auzit blestemînd în franceză şi m-a luat cu fiori. În acea epocă îmi plăcea enorm Dalida şi mi se părea că aveţi un quelque-chose comun – vocea grav-răguşită, nasul bine conturat, privirea aprigă. Şi amîndouă dispărute înainte să mă fi născut eu, înainte de vreme.
Mă întreb dacă ţi-ar fi plăcut dansatoarea micuţă, filiformă, care jelea din fiecare fibră pe coregrafia Pinei Bausch, fără să ştie ce spun cuvintele tale, simţind doar muzica, moartea din vîrful arcuşului. Mă întreb dacă ai fi lăcrimat şi tu pe ascuns în întunericul sălii de cinema, aşa cum am făcut-o eu în toamna aia chinuită de nedragoste. Ori, ce-aţi fi zis, tu şi Fărîmiţă, despre băieţii de la Subcarpaţi – poate-aţi fi stat la o băută? Sau aţi fi împărţit un joint? Cîţi fani ai fi avut pe Facebook şi cîţi publicitari s-ar fi bătut pe chipul tău? Tare-aş fi vrut să te văd pe scenă cu Storm Large şi Pink Martini – Sala Palatului ar fi luat foc, s-ar fi organizat o siscotecă numai pentru tine, regina hipsterimii ai fi fost, Mărie, şi Control Clubul ţi-ar fi fost palat!
Dar e tîrziu acum şi vinul roşu mă apasă-n tîmple. Am să-ţi mai scriu, să nu mă uiţi.
Ilustraţie realizată de Alex Nimurad (be.net/Nimurad, nimurad.tumblr.com)
