Poiana lui Iocan & Biblioteca din Alexandria

Cînd am descoperit Internetul " să tot fie vreo 10 ani de-atunci " m-am bucurat la gîndul că de-acum o să am la dispoziţie un soi de Poiană a lui Iocan combinată cu Biblioteca din Alexandria în care să mă rătăcesc după pofta inimii. Din link în link, cercetînd, adulmecînd, "ascultînd" varii păreri pe varii subiecte, intervenind dacă simţeam că am ceva de spus " tastele şi exprimarea în scris îmi lăsau răgazul gîndirii, pritocirii ideii, rumegării argumentelor. Sancta simplicitas. Aveam să descopăr în scurt timp că pe net toată lumea simte că are ceva de spus. Şi o spune, cu aplomb şi parapon, cu bravura insuflată de anonimitate, cu sete, cu spume, cu năduf. Începînd de la forumuri şi terminînd cu blogurile, straturi peste straturi de comentarii fără legătură cu subiectul, ci mai degrabă cu autorul, agramatisme, remarci scrise de dragul de-a le scrie, injurii, certuri, conflicte izbucnite din nimic şi inflamate cu energii demne de o cauză mai bună. Intervenţiile ocazionale ale unor personalităţi consacrate în viaţa reală au darul să coaguleze reacţiile şi să le împingă la extrem " picături de sînge proaspăt într-un bazin cu piranha plictisiţi să muşte mereu aceleaşi cozi. Dacă ocazionalul devine regulat şi personalitatea cu pricina îşi face şi ea blog, cu atît mai bine " se creează cadrul perfect de a ne trage de şireturi cu cineva la care altminteri nu aveam acces. Avem de-a face cu bloggeri anonimi? Investigăm perseverent pînă le aflăm identitatea " sau măcar le confecţionăm una, de dragul jocului; riposta e mai amuzantă de la un sparring partner cunoscut, iar lipsa argumentaţiei va putea fi oricînd substituită de un atac la persoană. În marea lor majoritate, dialogurile de pe netul românesc par a fi monologuri paralele în care nimeni nu e dispus să renunţe la adevărul propriu. Limbajul agresiv cu tente de mahala e garanţia traficului sporit, iar argumentul ultim se rezumă, de multe ori, la un sincer "ba pe-a mă-tii". Teme pe care în viaţa de zi cu zi le tratăm cu molcomă indiferenţă ori moderată pasiune devin brusc motiv de îmburicare retorică, se schimbă replici la cuţite (mai ascuţite sau mai boante), taberele adverse se scuipă cu voluptate peste gard. Bloggeri vechi vs bloggeri noi şi viceversa, bloggeri vs jurnalişti şi viceversa, intelectuali care deplîng extinderea "culturii de Internet" (Andrei Pleşu, Dilema veche nr. 244) şi bloggeri care îşi revendică dreptul la diletantism, de la Zoso la Mircea Badea, de la urbani trendy la cocalari, de la piţipoance la poetese de provincie, toată lumea e revoltată, enervată, dezgustată şi în genere nimeni n-are loc de ceilalţi în ditai spaţiul virtual. Mie toată această agitaţie mi se pare obositoare. Poate pentru că nu mai am, de ceva vreme, ambiţia de a convinge pe nimeni de nimic. Poate pentru că detest conflictele, sub orice formă, aşa că egoismul (şi naturelul simţitor) mă îndeamnă să le ocolesc. O fi doar o formă de laşitate şi neasumare a unor principii " cine ştie ", dar mi se pare mai interesant rolul de spectator, cu sau fără bomboane agricole la îndemînă. Cheia succesului în conflictele virtuale pare să fie reprezentată de discursurile care impun prin tonalitate, şi nu prin substanţă " simptom tipic vremurilor parfumate cu iz de tabloid, probabil la fel de răspîndit pe web ca şi în presa tradiţională. De pe margine, spectacolul poate fi chiar amuzant " anumite înţepături simpatice, fandări elegante, încăpăţînări înduioşătoare. Odată intrat în tăvălug însă nu-ţi rămîn prea multe variante: fie strîngi din dinţi şi mergi mai departe, alegînd să-i ignori pe cei cu care nu împărtăşeşti afinităţi elective, fie închizi taraba pentru că lehamitea a devenit mai mare decît plăcerea comunicării şi a scrisului (aşa cum declara recent "luciat"). Iar dacă sună a capitulare, tind să cred că e de preferat cea de-a doua soluţie: în fond, viaţa e scurtă, neuronii nu se regenerează şi " vorba poetului " "living well is the best revenge".