Procrastinez şi-mi pare bine
„Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge“, însă „graba strică treaba.“ „Nu sta, că-ţi stă norocul“, dar „mergi încet, c-ajungi departe.“ Înţelepciunea populară pare uşor confuză în ceea ce priveşte reţeta succesului în viaţă. Întocmai aşa am fost şi eu.
Pe cînd eram copil, am petrecut cîteva ore magice într-un laborator de analize medicale, printre mojare şi microscoape, pipete şi etuve, trăgînd cu nesaţ în piept mirosul exotic-înţepător de reactivi. Pe unul dintre pereţii bleu-jegos, cineva lipise cu leucoplast următorul bileţel, care avea să-mi marcheze existenţa: „Nu lăsa pe mîine ce poţi face azi; lasă pe poimîine, că poate pînă atunci se rezolvă de la sine.“ Fireşte, asta contravenea tuturor principiilor cu care crescusem în familie. Lasă lecţiile pe mai tîrziu şi ieşi întîi la joacă? Lasă datul cu aspiratorul pe altădată şi uită-te întîi la televizor? Scandalos, tentant, irezistibil.
Şcoala a fost un mediu prielnic pentru a-mi cizela tehnica tărăgănării. Temele pentru acasă erau piatra de moară care îmi întuneca după-amiezele, dar le evitam sub diverse pretexte pînă seara, cînd se întorceau ai mei de la serviciu. Pe la sfîrşitul gimnaziului, ascundeam beletristica în coperta caietului de comentarii şi, înainte de teze, îl trădam pe Sadoveanu pentru Malcolm Bradbury – o alegere pe care n-am s-o regret niciodată. În liceu, mă retrăgeam în dormitor cu caietele de matematică şi ascultam Joe Dassin, încercînd să ghicesc versurile – cumva, integralele nu păreau la fel de seducătoare. Sesiunile din facultate îmi declanşau brusc apetitul pentru soap operas, sport, gătit, rezolvat integrame ori mers la cinematecă. Se ştie doar, înainte de examene apar cele mai bune filme, vin în oraş prieteni pe care nu i-ai mai văzut de mult, ori înţelegi brusc avantajele unei vieţi mai sănătoase şi te apuci de jogging. Înainte de examene se întîmplă evenimentele cele mai dramatice în serialele tale preferate, afli o reţetă nouă de mîncare, pe care e musai să o încerci, sau te îndrăgosteşti niţel de tipul care pînă atunci ţi se părea întruchiparea plictiselii. Asta e, o să înveţi în trei zile, în loc de cinci. În două, în loc de trei. Sau în ultima seară, doar nu poate fi ceva atît de greu. Faci nişte scheme, subliniezi cu carioca pe foaie, te bazezi pe memoria vizuală. Îţi pregăteşti materialele, cursurile xeroxate, pixurile şi markerele, aranjezi totul pe birou, în ritualul preţios şi inutil cu care încerci să mai amîni niţel momentul fatidic în care vei deschide prima carte.
Mi-am încheiat triumfător anii de studiu, tehnoredactînd în paralel lucrarea de licenţă şi povestea pescăruşului Jonathan Livingston – Humanitasul nu o reeditase încă, iar eu muream de poftă să fac prozelitism, după ce o descoperisem într-o ediţie veche a revistei Secolul XX. Aşa încît alternam metafora zborului şi contabilitatea instituţiilor publice cu o dezinvoltură vecină cu schizofrenia.
Obiceiul lălăielii mă însoţeşte fidel pînă în ziua de azi, şi înainte să mă apuc de lucrat serios la ceva, orice digresiune e binevenită: o carte începută demult, care zăcea pe masa de la capul patului, o invitaţie în oraş, un telefon prelungit ore în şir, o partidă de baschet improvizat, cu hîrtii mototolite, o sesiune intensă de frecat aragazul ori de împachetat şosete. Am chef să fac de toate, în afară de lucrul acela care trebuie făcut. Puţine cuvinte au darul de a-mi stîrni o asemenea reacţie viscerală de iritare, frondă, nemulţumire şi refuz precum acest „trebuie“, pe care îl întîmpin de fiecare dată cu un prim impuls de scuturat frîul, proptit îndărătnic pe călcîie şi ridicat a sictir dintr-o sprînceană. „Trebuie“ e întotdeauna hotărîrea altcuiva. „Trebuie“ transformă orice bucurie într-o obligaţie nesuferită. „Trebuie“ îmi destramă mereu iluzia libertăţii şi, de aceea, îl sabotez cum pot. Am descoperit că sentimentul de vinovăţie e ceva mai atenuat cînd pierd vremea făcînd chestii onorabile precum spălatul vaselor adunate în chiuvetă ori călcatul cămăşilor înghesuite în fundul şifonierului. Corvezile amînate cu alte ocazii capătă deodată un aer ademenitor.
Internetul e unealta mea preferată de tortură. „Să verific niţel Facebook-ul“ – îmi zic, „să văd ce mai e pe Tumblr şi cine a mai postat chestii pe Instagram.“ Ştiu prea bine că o doză nu-mi va fi de-ajuns, că voi cădea în capcana călduţ-vinovată a compromisurilor – hai să trec şi de pagina asta, de următoarele două, cinci ori zece, încă un pic, nici nu e aşa tîrziu, ce mai contează cinci minute. Ştiu că voi scrolla din nou, cu febrilitatea compulsivă a oricărui dependent, ştiu că voi privi ceasul pe ascuns şi mă voi minţi spunîndu-mi că „o să muncesc mai bine mîine dimineaţă, cu mintea limpede“, ştiu că îmi voi inventa scuze penibile şi le voi da crezare pe loc. Ştiu că voi alege şi de data asta sabia lui Damocles deasupra capului, pentru că sînt genul care lucrează mai bine sub stres şi se supune fără jenă principiului plăcerii. Pentru că viaţă e scurtă şi nu ştiu ce mă aşteaptă peste o oră. Iar chiulul va rămîne mereu o bucurie delicioasă. Pentru că Oblomov e un tip adorabil şi există cu siguranţă păcate mai grave decît contraproductivitatea. Dar mai ales pentru că timpul pierdut făcînd lucruri care îmi plac este, de fapt, timp cîştigat.
Adela Marcov este business analyst la o companie de consultanţă în management şi IT, autoare a blogului www.boladenieve78.wordpress.com.
Foto: L. Muntean