Europa, nonformalul şi cîteva efecte asupra României

„Scopul educaţiei este acela de a înlocui o minte goală cu o minte deschisă.“

Malcom Forbes

„Învăţăm“ sau ne „educăm“ nonformal? Dacă ne uităm, atît în practică, dar şi în documentele europene care tratează zona de nonformal, termenul cel mai des folosit e cel de „învăţare“ (learning), mai degrabă decît cel de „educaţie“ (education), aşa cum e folosit în limba română. Poate părea o diferenţă minoră, dar, de cele mai multe ori, indică o atitudine care poate spune destul de multe.

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbi Române, găsim următoarele definiţii:

● „educáţie s.f. educare; influenţare sistematică şi conştientă a dezvoltării facultăţilor intelectuale, morale şi fizice ale copiilor şi tineretului; totalitatea metodelor folosite în acest scop; (p. ext.) culturalizare, ridicare metodică a nivelului ideologic, cultural, profesional; faptul de a dezvolta facultăţile morale, intelectuale şi fizice ale unui om, ale unui popor etc.“

● „învăţáre, învăţări, s. f. Acţiunea de a (se) învăţa şi rezultatul ei; instruire, învăţătură, studiu, învăţat.“

De ce e importantă diferenţa? Cînd vorbim despre educaţie, ne referim la o abordare „sistemică“, ce presupune o serie de proceduri, un sistem reglementat şi ierarhizat (nu poţi merge la facultate dacă nu ai terminat liceul, cel puţin nu în România) şi instituţii care desfăşoară acest proces. Ceea ce, prin definiţie, îi dă o tentă oarecum... oficială, căci centrul de greutate este sistemul.

De cealaltă parte, învăţarea e un proces continuu, se desfăşoară pe toată durata vieţii, avînd în centru „omul“, cel care învaţă mereu, bazîndu-se pe experienţa sa anterioară.

UNESCO definea, în 1997, educaţia prin învăţarea nonformală ca fiind constituită din „orice activităţi educaţionale organizate şi susţinute care nu corespund exact la ceea ce numim educaţie formală. Aceasta poate fi realizată în cadrul sau în afara instituţiilor de educaţie şi se adresează persoanelor de toate vîrstele. (...) Învăţarea nonformală nu urmează un sistem ierarhizat şi poate diferi ca durată, fără a implica în mod obligatoriu certificarea rezultatelor învăţării.“

A nu se înţelege greşit. Cele două elemente nu sînt antagonice, ele completîndu-se unul pe celălalt, alături de învăţarea informală. (Care, spre deosebire de cea nonformală, apare „spontan“, fără să ne fi propus acest lucru – de exemplu, cînd mergem în concediu, învăţăm implicit, fără să ne fi propus anterior, o mulţime de lucruri despre cultura şi istoria locului vizitat.)

Tocmai acest fapt este evidenţiat la nivel european: cele trei elemente coexistă şi se completează în mod natural. În traducere liberă, ele pun în practică o vorbă înţeleaptă din folclorul românesc: „Omul, cît trăieşte, învaţă.“ În anul 2001, Comisia Europeană a definit învăţarea pe tot parcursul vieţii (lifelong learning) drept un proces care „cuprinde toate activităţile de învăţare desfăşurate de-a lungul vieţii cu scopul de a creşte cunoştinţele şi a îmbunătăţi abilităţi, competenţe şi/sau calificări în scop personal, social sau profesional.“

Putem observa (cel puţin) trei aspecte din această definiţie, unde, la nivel naţional, avem destul de mult de recuperat: în primul rînd, în momentul în care am încheiat parcursul formal de educaţie (indiferent că acesta se opreşte la şcoala generală, liceu, facultate etc.) nu încetăm să învăţăm ca adulţi (inclusiv prin programe de formare profesională). În al doilea rînd, scopul educaţiei – şi mai ales al învăţării – nu e strict legat de piaţa muncii. A fi parte a unei comunităţi sau a fi satisfăcut pe plan personal sînt lucruri la fel de importante. În al treilea rînd, cunoştinţele sînt o parte importantă în procesul de învăţare, dar nu singura – dezvoltarea de abilităţi, competenţe şi atitudini fiind cea care schimbă ceva în viaţa reală.

Dacă abordăm ultimul aspect: ştiaţi că există şcoli în Europa unde, ca parte a materiilor de studiu pentru copiii de 10 ani, se află masajul? Şi nu e vorba de şcoli cu profil special. Iar motivaţia n-are nici o legătură cu dorinţa de a dezvolta competenţe profesionale în acest domeniu. Este dată mai degrabă de nevoia de a modela o atitudine. Masajul presupune atingere, iar contactul direct cu alte persoane duce, de obicei, la o mai bună cunoaştere şi acceptare. Cu atît mai important dacă e vorba de copii de etnii sau rase diferite. În acest fel, prin masaj se dezvoltă, la viitorul adult, atît abilităţi sociale de interacţiune cu cei din jur, cît şi o atitudine antidiscriminatorie.

Cunoştinţele sînt importante, fără îndoială. Pentru ca ele să fie valorificate la adevăratul lor potenţial, e nevoie şi de dezvoltarea abilităţilor de viaţă. Cu alte cuvinte, e nevoie de dezvoltarea modului în care le folosim în viaţa de zi cu zi. Învăţăm la şcoală că 2 plus 2 egal 4. Poate fi o informaţie seacă – sau poate deveni o informaţie foarte valoroasă în momentul în care mergem la cumpărături.

Revenind la Europa... Importanţa procesului de învăţare pentru dezvoltarea personală, profesională, dar şi pentru creşterea coeziunii sociale e evidenţiată prin strategia europeană pentru educaţie şi formare, în cadrul căreia a fost dezvoltat şi un sistem de opt competenţe-cheie (funcţional din 2006). Primele patru (comunicarea în limba maternă, comunicarea în limbi străine, competenţa matematică şi competenţe de bază privind ştiinţa şi tehnologia – competenţe digitale) se regăsesc destul de mult şi în sistemul educaţional românesc. Ele sînt completate de alte patru tipuri de competenţe, unde învăţarea nonformală ar putea avea un cuvînt important de spus: a învăţa să înveţi, competenţe sociale şi civice, iniţiativă şi antreprenoriat, conştientizare şi expresie culturală.

În anul 2010, a fost lansat ELLI (European Lifelong Learning Index – Indicele European pentru Învăţare pe Parcursul Întregii Vieţi), care analizează unde se situează statistic toate ţările membre în funcţie de patru tipuri de competenţe (piloni): a învăţa să ştii (learning to know – care acoperă în special sfera educaţiei formale), a învăţa să faci (learning to do – aspecte profesionale, practici la locul de muncă), a învăţa să fii (learning to be – dezvoltare personală) şi a învăţa să trăieşti cu cei din jur (learning to live together – coeziune socială). Probabil că nu e o surpriză majoră faptul că România este pe ultimul loc. Ceea ce poate surprinde este că, dacă luăm în considerare punctajul primit de fiecare dintre cei patru piloni pentru România, a învăţa să ştii (unde se investesc cele mai multe resurse) se află pe ultimul loc.

Una dintre provocările majore ale Europei este legată de modul în care se poate face recunoaşterea experienţei dobîndite în contexte nonformale şi informale. Există şi o recomandare a Consiliului European, elaborată în acest sens din decembrie 2012: pînă în anul 2018, fiecare stat membru trebuie să dezvolte un sistem naţional de validare a învăţării, realizate în afara cadrului formal. Această tendinţă a căpătat o nouă turnură odată cu instalarea crizei şi, implicit, cu creşterea şomajului.

Uşor de spus, mai greu de făcut. În urmă cu ceva timp, circula pe Internet o caricatură în care, în faţa unui domn îmbrăcat la patru ace, stăteau un peşte, o maimuţă, un elefant, o focă, un cîine etc. iar domnul le spunea: „Pentru a oferi şanse egale, toţi trebuie să treceţi acelaşi test: va cîştiga cel care ajunge primul în vîrful copacului.“

Unul dintre avantajele învăţării în contexte nonformale e dat de flexibilitatea cadrului în care se desfăşoară şi a activităţilor care se pot realiza. Avantaj care se transformă într-o mare provocare în momentul în care doreşti să îţi fie recunoscute abilităţile dezvoltate, deoarece majoritatea instrumentelor de evaluare lucrează cu standarde. O parte dintre practicieni se teme de faptul că validarea poate duce la „formalizarea“ învăţării nonformale. Cum e posibil să menţii un echilibru corect între un proces autonom de învăţare, creativitate şi posibilitatea unei recunoaşteri oficiale a experienţei dobîndite în acest fel?

Dezbaterea e în plină desfăşurare. Deşi există abordări diferite de la o ţară la alta, o serie de paşi au fost făcuţi de CEDEFOP (Centrul European pentru Formare şi Dezvoltare Profesională) prin crearea unui Ghid european de validare şi a unui Inventar de metode de validare. În mod surprinzător, România se afla, în 2010, pe cea de-a doua treaptă (din patru) în ceea ce priveşte punerea în practică a unui sistem de recunoaştere.

Punînd toate aceste informaţii cap la cap, putem trage concluzia că, la nivel european, învăţarea pe tot parcursul vieţii se referă la o persoană în întregul său, cu toate faţetele: personal, social şi economic/profesional. Educaţia formală joacă un rol important, dar trebuie completată de învăţare în context nonformal şi informal, pentru atingerea potenţialului nostru prin experienţă şi descoperire directă a lumii în care trăim zi de zi.

În acest sens, sînt dezvoltate politici şi strategii care sînt sprijinite şi printr-o serie de mecanisme, inclusiv prin instrumente financiare precum Fondul Social European sau programe precum „Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii“ sau „Tineret în Acţiune“. Şi, pentru a da Cezarului ce-i al Cezarului, într-o bună măsură, prin intermediul acestor politici şi instrumente europene, România a (re)intrat în contact cu învăţarea în context nonformal.

Andrei Popescu este coordonator în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale.

Foto:FDSC