Casa mea e un templu al porcului
Orice obiect care are de-a face cu porcul mă umple de fericire. De fapt, nu e vorba numai de obiecte: mărturisesc că îmi place şi să grohăi din cînd în cînd; mai mult, am un prieten care mi-a devenit mult mai simpatic de cînd am constatat că, atunci cînd rîde cu poftă, emite nişte sunete care aduc cu nişte grohăieli înfundate, ca şi cum un godac s-ar hlizi cînd nu e cazul şi maică-sa îi transmite să se abţină. Cînd văd un rît desenat sau tirbuşonul cozii de purcel, îmi pierd minţile de entuziasm. Sînt fan porc pînă la moarte. Pe scurt, am un fetiş.
Ca orice fetiş, a fost cultivat cu cvasireligiozitate: porci din toată lumea se lăfăie în casa mea, în toate ipostazele. Cabinetul de curiozităţi la care lucrez de ani de zile începe să frizeze muzeul. Colecţia mea porcină are un aer totemic: în biblioteca din sufragerie, am o zonă sacră unde am plasat cărţile de şi despre Bourdieu. Acolo se odihnesc, pe nişte adevărate jilţuri, trei godaci de sticlă: Gustav, cel mai mare, a fost urcat pe un tron regal miniatural, dar tapiţat. L-am primit din Grecia şi a rămas Gustav, pentru că e un nume grozav pentru un porc şi, în plus, sticla are în interior nişte pete de culoare à la Klimt. Lîngă el şade Bohumil, mai mic decît o boabă de fasole (are sub 1 cm), dintr-o sticlă culoarea gălbenuşului, dar cu rît, ochi, codiţă şi tot ce-i trebuie. I-am făcut, din traforaj, un scaun de un azuriu intens. I se mai zice şi Boh, e preferatul meu şi l-am luat din Praga, se înţelege. În stînga lui e Toto – verde, gras şi tîmp, cu o ureche ciobită, cocoţat pe un scaun portocaliu. Nu ţin prea mult la el, fiindcă l-am luat din Veneţia, în timp ce mă despărţeam melodramatic de un tip cu care credeam că o să mă căsătoresc. Tot prin zonă mai bîntuie, lucraţi foarte naturalist, dintr-un fel de cauciuc rozaliu, o scroafă cu un godac (de la acelaşi tip), plus o domnişoară din lavă, primită de la o colegă care-a fost recent în Sicilia. Ea e glam şi sexy şi o cheamă Poppy.
Cînd lucrez la calculator, am în spate un exemplar din porţelan, de la Paris, şi lateral două bucăţi de lemn, dintre care una e un porc zburător, cu picioare mobile, agăţat cu o tijă de lampă şi înhăţat lacom dintr-un magazin praghez de jucării. În cutia de bijuterii pluteşte un godac de expoziţie, pandantiv de argint cumpărat cu lacrimi în ochi de la metrou (Eroilor). Cărţile dedicate porcului sînt multe, dar piesele de rezistenţă sînt două: un album Beautiful pigs, care se deschide cu declaraţia de iubire a lui Churchill, închinată neamului porcin şi care mă asigură, pe coperta a patra, că o să descopăr porcul cum nu l-am mai văzut niciodată. Confirm, arată ca un calendar Pirelli. A doua bijuterie e Trott’s Porcine Miscellany, din care am aflat cît de sensibil este rîtul (conţine la fel de mulţi receptori ca ambele mîini ale omului) şi că, la 70 de kilometri nord de Stuttgart, există Muzeul Porcului Norocos, care are 14.000 de exponate. Din aceeaşi lucrare i-am citit aceluiaşi tip, cînd încercam să-mi cresc cota de seducţie: cîte bătăi de inimă are, în medie, un porc într-o viaţă şi sfaturi practice, gen cum să-i iei pulsul.
Şi bucătăria e un templu al porcului: patru magneţi pe frigider, din materiale diferite (sticlă, carton, tablă etc.), un pahar rozaliu de plastic, în formă de rît, un exemplar textil plasat strategic în mijlocul unui suport de tort din porţelan englezesc şi un fund de tocat reprezentînd un godac, smuls fără scrupule de la prietenul meu care grohăie involuntar cînd rîde. Dulapul din dormitor ascunde şi el nişte nestemate: şosete şi tricouri cu porci. A, şi mai am şi-o broşă de dimensiunile unui cartof.
Mi-am făcut cont pe Facebook ca să expun o poză de profil cu un purcel foarte ferchezuit, citind un ziar de views, nu de news (sub pseudonim, se înţelege), la fel cum mi-am torturat iubiţii să-mi facă simboluri heraldice, cu dictoane în latină şi cu porci. Wallpaper-ul laptopului meu este cu un porc gigantic etc. etc.
Cum am ajuns aici? N-aş putea să spun. E o hiperslăbiciune care n-are nici o bază raţională: n-am avut contact cu porcul în copilărie, mănînc slănină cu o plăcere teribilă, nu-mi amintesc ca vreun reprezentant livresc să mă fi cucerit vreodată. Am o slăbiciune pentru animale în genere, ador cîinii şi aricii, cu care am copilărit, de altfel, dar nu mi-aş umple casa cu obiecte din registrul canin sau aricesc. Nu o cultiv din excentricitate, cum defila Dalí cu tapirul prin urbe, iar moda microporcilor lansată de Clooney mi-a displăcut, deşi posesorul microporcului merita toată atenţia feminină. Seamănă, mai degrabă, cu o pasiune abstractă, pornită dintr-o glumă sau o joacă, asumată şi apropriată pînă a căpătat toate datele unui fetiş. Din motive evidente, definiţia freudiană a fetişului nu mă încîntă prea tare („substitut al falusului feminin, în care copilul a crezut şi la care nu poate renunţa“, o rezolvare a ameninţării cu castrarea, clivaj între funcţia imaginară şi realitate etc.). Winnicot e ceva mai nuanţat – fetişul are rolul de obiect tranziţional, prin care se păstrează legătura simbolică din faza preoedipiană cu mama, o punte între subiect şi obiectul dorinţei sale –, dar tot nu mă convinge. Majoritatea autorilor sînt de acord că fetişismul e caracteristic sexului masculin, în timp ce cleptomania ar fi echivalentul lui feminin, întruchipată, în varianta soft, de actul de a colecţiona. Nu e măgulitor, dar, sub tortură, sînt dispusă să accept că mă plasez pe undeva pe la mijloc.
Cum să-mi explic acest ataşament bizar? N-am pierdut niciodată nimic din preţioasa colecţie, le păzesc cu o sfinţenie demnă, probabil, de o cauză mai nobilă. Am depăşit faza în care mai aleg obiecte porcine, mă tem că vin ele spre mine. Nu le găsesc, mă găsesc ele pe mine. O dată că le văd dintr-o mie – e ca în amor, le recunosc într-o grămadă aparent informă –, apoi, persist de atît de mult timp în această pasiune, încît prietenii au ajuns să facă o asociere pavloviană: cum le iese un porc în faţa ochilor, cum se gîndesc la mine. Sînt măgulită, n-are sens să mint.
Laura Albulescu este redactor-şef la Editura ART.
Foto: L. Muntean
