Inelul

Alexandra OLIVOTTO
Publicat în Dilema Veche nr. 483 din 16-22 mai 2013
Inelul jpeg

Ne-am cam răcit în ultima vreme. Ea m-a „ajustat“ cu o foarfecă – chestionează, se pare, calitatea argintului meu. A făcut-o dintotdeauna – îmi spun eu, la nervi –, în timp ce am lăsat-o să se frigă. La propriu. I-a rămas o urmă urîtă pe inelarul de la dreapta, fiindcă eu m-am sucit, la momentul potrivit. Exact cînd o ţigară inflamată, care nu se uita pe unde umblă – dar, să recunoaştem, nici posesoarea mea nu excelează la capitolul atenţie –, şi-a lăsat vîrful între mine şi piele. Nu mi-a făcut plăcere, dar, sincer, o merita. Nu doar pentru că o arde pe la chefuri unde se amestecă cu puştani de-o vîrstă cu mine (adică o jumătate din a ei – trezeşte-te, femeie!), ci şi pentru că m-a ţinut pe bară un an şi ceva. Ei, să văd cum mă mai ţine pe bară acum! Buşit, trecut prin furci caudine şi zgîriat fix alături de ea, tot nu găseşte altul care să acopere cicatricea. Eu sînt singurul care se potriveşte pe vreascul ăla de deget.

Nici nu trebuia să mă aibă, de fapt, şi nici nu m-a vrut. Voia „modelul“ meu, îi trecea ei prin cap la vîrsta aia – a mea de acum, dar parcă tind să o trec cu vederea, dacă mă gîndesc la compania de babalîci în care mă ţine în caseta cu bijuterii – că eram un model pentru spadasini, menit să abată loviturile de sabie. Nu, serios, chiar credea aşa ceva. Că fix cu argintul deturnezi o şarjă. I-a dat maică-sa o şarjă de n-a văzut-o venind. I-a luat, deşi spusese limpede că vrea modelul meu, o pereche de cercei. Argint pursînge, nene. Nu s-a mulţumit cu ei, a bocit, s-a ales cu mine. De aici, argintul discutabil şi zgîrietura nr. 1 – „E din fabrică, dragă...“ Zici că pe atunci existau linii de asamblare a inelelor. De ce o dau cotită? S-a zgîrcit, pur şi simplu, doar nu era să îi cumpere fiicei sale două cadouri pentru aniversarea de 15 ani. Maică-sa avea dreptate, cumva. Nu pui pe cineva ca mine pe un deget cu unghia roasă – şi le mînca pe-atunci, ani de zile a făcut-o. Aşa se scurtează degetul, şi chiar nu avea nevoie şi de asta.

I-am purtat noroc. Mai ales la olimpiada de română. Mai ales cînd a uitat că mă lăsase pe chiuvetă. Şi-a adus aminte mai tîrziu, cînd – vezi Doamne! – m-a integrat în „brandul personal“. (De atunci datează primele fotografii cu mine. Doar cu mine şi vreascul!) Mă tot asociază cu acel succes, deşi ne e limpede amîndurora că nu am fost de faţă.

În schimb, am văzut de aproape moartea celei care m-a achiziţionat. Aş spune că, pentru ea – şi, într-o oarecare măsură, şi pentru mine – a fost un succes. Ambele au capitulat la fel de voluptuos. Nr. 1 voia companie, apreciere şi respect, mai degrabă în moarte decît în viaţă. Le-a căpătat în decursul a două slujbe şi a – aşa am auzit – nenumărate acatiste. Batiste au fost scoase şi utilizate, s-au schimbat amintiri şi vorbe de duh (bazate pe amintiri despre), s-a cimentat o posteritate de bun-gust. Lui nr. 2 i se luase de bun-gust. Cel puţin asta mi-a zis paltonul brun, de la prima şi a doua slujbă, care auzise destule vorbe de dojană la adresa lui. Auzise şi bancuri, semn că avea dreptate. Nr. 2 voia doar să se termine abrupt o telenovelă în care nici o discuţie, iertare, alint, interludiu de înţelegere reciprocă, scuză, justificare, răsteală, reproş, aplanare, urlet, respiro, mîngîiere, pumni, îmblînzire – completaţi voi cu ce o mai fi – nu mai aveau relevanţă. Şi mai abrupt şi ferm decît decesul, cel puţin pentru oameni, sînt puţine lucruri.

De acolo nu am căpătat zgîrieturi – cel puţin, aşa cred. Iar a mea încă e de părere că îi port noroc. M-am achitat de sarcină, s-a fript rar cu mine. Chiar şi cînd mă lăsa, din ce în ce mai frecvent, pe birou. O făcea ca să scrie la computer – scrie doar cu mîna mea, şi nu îi vine uşor. Acum o jenez fix la treaba pentru care mă păstra pe vremuri, dar văd suficiente cuvinte pe pagină – măcar încă împărţim cititul. Mirosul de carte nouă, de ojă proaspătă pe unghii rezonabil de lungi. Nu mă omor după cel al pielii ei. Dar nu dorm niciodată departe de ea, oricît de rău ar fi friptă.

Alexandra Olivotto este critic de film şi jurnalist.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.

Adevarul.ro

image
Mituri despre nutriție, dărâmate de un specialist. Carnea nu face rău, pâinea nu îngrașă. Singurele alimente hipercalorice
Carnea nu ne face rău, la fel cum pâinea nu ne îngrașă. Măsura este însă totul, iar alimentele, oricât de sănătoase, nu pot face, singure, minuni în viața noastră, spune medicul nutriționist Laura Ene.
image
Crimă teribilă într-un sat din Buzău. Suspecți, trei copii care au vrut să-i fure bicicleta unui consătean de 81 de ani
Este o amplă anchetă în desfășurare, în localitatea Pogoanele, după ce un bătrân de 81 de ani a fost ucis cu brutalitate de trei copii. Aceștia l-au prins pe octogenar într-o vie, departe de sat, și l-au bătut pentru a-i fura bicicleta.
image
Cum a scăpat Macron de ceasul de lux într-un interviu. Gestul i-a înfuriat pe protestatari VIDEO
Emmanuel Macron a stârnit indignare, după ce la jumătatea unui interviu despre schimbările puternic contestate ale sistemului de pensii și-a scos de la mână ceasul de lux.

HIstoria.ro

image
Populația Bucovinei în perioada stăpânirii austriece
În perioada stăpânirii austriece s-au modificat substanțial atât structura etnică, cât și cea confesională a populației din Bucovina, iar efectul cel mai nefast a fost asupra populației românești.
image
Cauza morții lui Ludwig van Beethoven, dezvăluită de un studiu ADN / VIDEO
Examinarea unor mostre de ADN, extrase din câteva șuvițe de păr ale lui Ludwig van Beethoven, a dezvăluit cauza morții legendarului compozitor german.
image
Aventurile lui Landolfo Rufolo, un bancher medieval imaginat de Boccaccio
Deşi Landolfo este un personaj fictiv, numele familiei este cât se poate de real, Rufolo fiind, pe la 1280, una dintre cele mai bogate familii din sudul Italiei.