Ursul de lemn

Mona NICOARĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 483 din 16-22 mai 2013
Ursul de lemn jpeg

Ca nomad, am învăţat să tratez obiectele cu scepticism şi să mă leg greu de ele. Aşa că, în momentul în care descopăr că un urs de lemn din casa părinţilor îmi trezeşte sentimente, sînt luată complet prin surprindere. Ursul cu pricina e nespectaculos. Cît o minge de tenis, cioplit din lemn maro-cenuşiu, vag mirositor, are un aer şters, nederanjant, de sculptură dintr-o staţiune de litoral. Eu îl ţin minte din prima casă în care am locuit, la începutul anilor ’70, dar e mai vechi cu cel puţin o decadă. Mama l-a primit cînd avea 10 ani, de la un sculptor din Timişoara căruia îi pozase. Una dintre sculpturile rezultate, un bust banal, supradimensionat fără justifcare, e şi acum la loc de cinste în casa bunicilor mei. Ursul – mic, dar mai tactil, mai încăpăţînat ca prezenţă – nu e clar dacă e făcut de aceeaşi persoană. E poate numai un obiect pe care sculptorul îl avea prin atelier, întîmplător.

În ultimii 20 de ani, am locuit în nouă apartamente. Cea mai recentă mutare am făcut-o acum o lună. Casa încă miroase impersonal a vopsea proaspătă şi a chimicale. Cel mai mult am stat într-un apartament în Budapesta, aproape şapte ani, între două şederi la New York. Pentru locul în care am stat cel mai puţin sînt în competiţie o casă din Brooklyn, cu una din Bucureşti – mai puţin de un an în fiecare loc.

Toate aceste mutări au forţat o diviziune a muncii. Ne-am specializat: soţul meu se ocupă de hărţogăraie. Eu – de aruncări.

Indiferent că ne mutăm de pe un continent pe altul sau cu două străzi mai încolo, eu, de cum mijeşte ideea relocării, încep nişte runde sistematice, concentrice de organizare şi epurare. Rezultatul e deversarea unei mari părţi din viaţa anterioară în ecosistemul urban: lucrurile copiilor ajung la prieteni cu copii mai mici; cărţile proaste – pe la triste biblioteci municipale; oalele abuzate – la reciclat; iar mobila – la evaporat în stradă. Din pricina zelului meu minimalist, în seara de dinaintea ultimei mutări, copiii au ajuns să doarmă pe jos, într-o cameră golită de un minim confort, ca soldaţii lui Napoleon în Rusia.

În mod cert, nu e o apucătură moştenită. În casa în care am crescut, obiectele se păstrează cu orice preţ. Ultima oară cînd mama mea şi-a rupt piciorul, a făcut-o căzînd de pe un scăunel de pian care trecuse prin cel puţin patru generaţii, consemnul fiind că nu era voie să te sui cu picioarele pe el. Vechimea bate utilitatea.

Soţul meu vine şi el dintr-o familie strîngătoare, călită în marea criză financiară din 1929, pentru care a irosi e un păcat de moarte. La ultima mutare a mamei lui, am găsit un cotlon la subsol, în care se adunase toată istoria americană de la Nixon încoace, ilustrată în containere de iaurt de unică folosinţă, spălate cu grijă şi puse unul într-altul.

Dar epurările nu sînt nici contrareacţie, nici frondă. Sînt mai mult o necesitate, o consecinţă inevitabilă a unei relaţii care se întinde, nu foarte elastic, între două lumi. Dacă avem mai puţine obiecte devine mai uşor să cădem de acord să ne strîngem bocceluţa de fiecare dată cînd unuia dintre noi îi vine dorul de ducă.

Şi avem şi mai puţine lucruri de negociat, de translatat între culturile personale ale fiecăruia. Aşa au dispărut, de pildă, tricourile de la concertele rock, colecţionate de bărbatul meu, şi poeziile scrise de mine în adolescenţă. În plus, noile începuturi au valoarea lor eliberatoare şi pun capăt discuţiilor de cuplu, de soiul: Wainwright – Loudon sau Rufus?

Avem numai achiziţii intenţionate, făcute la maturitate. Nu au balastul nostalgiei, al întîmplărilor pe jumătate uitate sau înţelese. Sînt, însă, îngreunate de responsabilitatea vieţii de adult, de justificări de bun-simţ, de simpla necesitate. Din cînd în cînd însă, găsesc că absenţa obiectelor care să preceadă viaţa mea de adult – practic, absenţa istoriei – mă obligă să reconstruiesc fiecare amintire de la zero. Uneori, rar, munca asta chiar mă oprimă.

Aşadar, cînd fiul meu cel mic mă cheamă să îl salvez de la o sesiune de Skype cu bunicii, care începuse să-l plictisească, mă trezesc complet absorbită în faţa ecranului. Mama a înscenat pentru fiul meu un mic film mut, al cărui personaj central e ursul de lemn din copilărie. Zboară prin faţa camerei, după o logică ce precede venirea mea în cameră. Pot să îi desluşesc lustrul tactil, prin voalul de pixelare. Chiar şi mirosul mi-e uşor să mi-l imaginez. Fiul meu se întoarce către mine indignat: are deja vreo 7 ani, sceneta asta simplă este sub demnitatea lui. Pentru mine, însă, e perfectă.

Mona Nicoară este regizor şi producător de film documentar. Cel mai recent film al ei este Şcoala noastră (2011).

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Un virus, cu mortalitate de 40 de ori mai mare decât COVID-19, ar putea devasta omenirea. La ce trebuie să fim atenți
Experții britanici în sănătate publică avertizează că gripa aviară, inclusiv varianta H5N1, care poate infecta și oamenii, ar putea provoca o pandemie mai gravă decât COVID-19. Ei cer guvernelor lumii să ia măsuri imediate pentru prevenirea unei eventuale catastrofe.
image
Cum puteți scăpa de „hormonul stresului” și grăsimea de pe burtă. Suplimentele care vă pot ajuta
Cortizolul, adesea numit „hormonul stresului”, joacă un rol crucial în răspunsul organismului la stres. Nivelurile ridicate de cortizol pot duce la o creșterea grăsimii de pe burtă, avertizează medicii.
image
Când sunt suplimentele alimentare un pericol pentru sănătate. Medic: „Recomandăm doar pe cele care au studii clinice”
Suplimentele alimentare, atrag atenția medicii, nu sunt „simple vitamine”, sau „doar plante”, ci pot face mult rău atunci când nu sunt administrate la indicația medicului și nu sunt produse certificate.

HIstoria.ro

image
Iuliu Maniu interceptat de Siguranță la ordinul lui Armand Călinescu
În 1932 Armand Călinescu e subsecretar de stat la Interne. La 5 decembrie el se mărturisește Jurnalului, ținut zilnic și pe ascuns:
image
,,Haide, haide RPR, du-ne la victorie!” România la preliminariile „Euro 1960”
Pe 6 iunie 1958, Agerpres anunța că Uniunea Europeană de Fotbal (UEFA), în cadrul congresului său ținut la Stockholm, a luat hotărârea organizării competiției internaționale „Cupa Europei”.
image
Jurnalul lui Mihail Bulgakov, confiscat de NKVD
Manuscrisele nu ard!, proclamă solemn domnul Woland în Maestrul şi Margareta al lui Bulgakov.