Ursul de lemn

Mona NICOARĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 483 din 16-22 mai 2013
Ursul de lemn jpeg

Ca nomad, am învăţat să tratez obiectele cu scepticism şi să mă leg greu de ele. Aşa că, în momentul în care descopăr că un urs de lemn din casa părinţilor îmi trezeşte sentimente, sînt luată complet prin surprindere. Ursul cu pricina e nespectaculos. Cît o minge de tenis, cioplit din lemn maro-cenuşiu, vag mirositor, are un aer şters, nederanjant, de sculptură dintr-o staţiune de litoral. Eu îl ţin minte din prima casă în care am locuit, la începutul anilor ’70, dar e mai vechi cu cel puţin o decadă. Mama l-a primit cînd avea 10 ani, de la un sculptor din Timişoara căruia îi pozase. Una dintre sculpturile rezultate, un bust banal, supradimensionat fără justifcare, e şi acum la loc de cinste în casa bunicilor mei. Ursul – mic, dar mai tactil, mai încăpăţînat ca prezenţă – nu e clar dacă e făcut de aceeaşi persoană. E poate numai un obiect pe care sculptorul îl avea prin atelier, întîmplător.

În ultimii 20 de ani, am locuit în nouă apartamente. Cea mai recentă mutare am făcut-o acum o lună. Casa încă miroase impersonal a vopsea proaspătă şi a chimicale. Cel mai mult am stat într-un apartament în Budapesta, aproape şapte ani, între două şederi la New York. Pentru locul în care am stat cel mai puţin sînt în competiţie o casă din Brooklyn, cu una din Bucureşti – mai puţin de un an în fiecare loc.

Toate aceste mutări au forţat o diviziune a muncii. Ne-am specializat: soţul meu se ocupă de hărţogăraie. Eu – de aruncări.

Indiferent că ne mutăm de pe un continent pe altul sau cu două străzi mai încolo, eu, de cum mijeşte ideea relocării, încep nişte runde sistematice, concentrice de organizare şi epurare. Rezultatul e deversarea unei mari părţi din viaţa anterioară în ecosistemul urban: lucrurile copiilor ajung la prieteni cu copii mai mici; cărţile proaste – pe la triste biblioteci municipale; oalele abuzate – la reciclat; iar mobila – la evaporat în stradă. Din pricina zelului meu minimalist, în seara de dinaintea ultimei mutări, copiii au ajuns să doarmă pe jos, într-o cameră golită de un minim confort, ca soldaţii lui Napoleon în Rusia.

În mod cert, nu e o apucătură moştenită. În casa în care am crescut, obiectele se păstrează cu orice preţ. Ultima oară cînd mama mea şi-a rupt piciorul, a făcut-o căzînd de pe un scăunel de pian care trecuse prin cel puţin patru generaţii, consemnul fiind că nu era voie să te sui cu picioarele pe el. Vechimea bate utilitatea.

Soţul meu vine şi el dintr-o familie strîngătoare, călită în marea criză financiară din 1929, pentru care a irosi e un păcat de moarte. La ultima mutare a mamei lui, am găsit un cotlon la subsol, în care se adunase toată istoria americană de la Nixon încoace, ilustrată în containere de iaurt de unică folosinţă, spălate cu grijă şi puse unul într-altul.

Dar epurările nu sînt nici contrareacţie, nici frondă. Sînt mai mult o necesitate, o consecinţă inevitabilă a unei relaţii care se întinde, nu foarte elastic, între două lumi. Dacă avem mai puţine obiecte devine mai uşor să cădem de acord să ne strîngem bocceluţa de fiecare dată cînd unuia dintre noi îi vine dorul de ducă.

Şi avem şi mai puţine lucruri de negociat, de translatat între culturile personale ale fiecăruia. Aşa au dispărut, de pildă, tricourile de la concertele rock, colecţionate de bărbatul meu, şi poeziile scrise de mine în adolescenţă. În plus, noile începuturi au valoarea lor eliberatoare şi pun capăt discuţiilor de cuplu, de soiul: Wainwright – Loudon sau Rufus?

Avem numai achiziţii intenţionate, făcute la maturitate. Nu au balastul nostalgiei, al întîmplărilor pe jumătate uitate sau înţelese. Sînt, însă, îngreunate de responsabilitatea vieţii de adult, de justificări de bun-simţ, de simpla necesitate. Din cînd în cînd însă, găsesc că absenţa obiectelor care să preceadă viaţa mea de adult – practic, absenţa istoriei – mă obligă să reconstruiesc fiecare amintire de la zero. Uneori, rar, munca asta chiar mă oprimă.

Aşadar, cînd fiul meu cel mic mă cheamă să îl salvez de la o sesiune de Skype cu bunicii, care începuse să-l plictisească, mă trezesc complet absorbită în faţa ecranului. Mama a înscenat pentru fiul meu un mic film mut, al cărui personaj central e ursul de lemn din copilărie. Zboară prin faţa camerei, după o logică ce precede venirea mea în cameră. Pot să îi desluşesc lustrul tactil, prin voalul de pixelare. Chiar şi mirosul mi-e uşor să mi-l imaginez. Fiul meu se întoarce către mine indignat: are deja vreo 7 ani, sceneta asta simplă este sub demnitatea lui. Pentru mine, însă, e perfectă.

Mona Nicoară este regizor şi producător de film documentar. Cel mai recent film al ei este Şcoala noastră (2011).

Foto: L. Muntean

marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.
p 12 Ofelia Popii in Faust adevarul ro jpg
„Nu mai avem actorii de altădată.” Avem alții!
O să ajungeți la concluzia mea: nu mai avem actorii de altădată, avem alții!
Photograph of young people working inside of an office, Clarkesville, Habersham County, Georgia, 1950   DPLA   0bad432e7cd39b19c5d20e318441d7f2 004 jpeg
Despre aparenta lipsă a valorilor
Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.
p 14 WC jpg
Privește cerul!
Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Dorințe, vocații, voințe și realități
În orice caz, una dintre concluzii ar fi și că întotdeauna e bine să fii foarte atent la ceea ce-ți dorești.
p 10 Facultatea de Drept WC jpg
Vocație
Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.
p 11 Cabana Podragu WC jpg
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? Gunoier. Trebuie să recunosc că rima cu rentier.
p 12 sus jpg
Apele care dorm. Despre conversie-reconversie profesională şi nu numai
Evident, mi-am pus ȋntrebarea ce s-ar fi ȋntîmplat cu mine, cu cariera şi destinul meu dacă rămîneam inginer.
index jpeg 8 webp
Părinți la judecată
Totdeauna au existat dezacorduri între părinți și copii; ar fi ciudată o lume în care să nu existe acest tip de neînțelegeri!
p 13 sus Universitatea Babes Bolyai WC jpg
Aș fi fost o exigentă profă de mate
Se spune despre anumite telefoane care îți schimbă viața că ții minte cu precizie detaliile momentului în care te-au găsit.
index jpeg 5 webp
Cîteva ocazii
Oi fi ratat astfel ultima șansă să primesc o ofertă de „muncă cinstită”?
p 14 986 t blocat in propriul film jpg
Blocat în propriul film
Ajung acasă și deschid calculatorul, scriind Andrei Cătălin Băleanu.
Rue Campo Formio   Paris XIII (FR75)   2021 06 29   1 jpg
Oameni ca mine
Mai toate amintirile se mătuiesc fără să se șteargă, chiar dacă știu că odată au fost bune.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîne iubirea
„Koi no yokan” este un termen folosit pentru a desemna un fel de „premoniție a iubirii”.
985 t 10 Ilustratie de Jules Perahim jpg
„Și nu mă înșel în privința asta”
Un obiect manufacturat rătăcit în montura metalică a unei cărți

Adevarul.ro

image
Finala America Express, 19 martie 2023: Victorie la limită în ultimul joc de amuletă din acest sezon
În ediția 39 din 19 martie 2023, două echipe au luptat cot la cot pentru a obține un avantaj extrem de important în următoarea cursă. Una dintre echipe a încălcat o regulă importantă, iar gazda show-ului a oprit jocul.
image
Avertismentul unui economist român: „Criza este aici, nu o așteptați să vină“. Falimentele din SUA, semnalul de alarmă
Temerile cu privire la o nouă criză financiară la nivel mondial au erupt când trei bănci importante din SUA au dat faliment, iar unda de șoc se simte și în Europa. Profesorul de economie Radu Nechita a vorbit cu „Adevărul” despre riscul unei crize economice de amploarea celei din 2007.
image
Soprana Felicia Filip, despre marele regret din viața sa: „Am crescut copii ca și când ar fi fost ai mei“
Soprana Felicia Filip este căsătorită de 32 de ani cu regizorul de operă Cristian Mihăilescu, formând unul dintre cele mai longevive cupluri din muzica românească.

HIstoria.ro

image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.
image
Întâlnirea dintre Carol al României și Elena a Greciei şi Danemarcei
După despărţirea de Ioana Zizi Lambrino, principele moştenitor Carol e trimis într-o călătorie în jurul lumii, însoţit de colonelul Nicolae Condeescu.
image
Ce consideră o publicație de la Budapesta ca „simbol fascist la Timişoara, capitala culturală europeană”
Recent o publicație din Ungaria a iesit la rampă cu o serie de acuzații de promovare a unor simboluri fasciste, chiar în anul în care orașul este capitală culturală europeană. Dincolo de faptul că articolul denotă multă dezinfomare, o parte chiar intenționată, o doză de invidie și una de ipocrizie.