E timp!
- argument -
Un nou termen a intrat în vocabularul nostru şi devenim tot mai familiari cu un fenomen căruia în Occident i se dedică, de cîteva decenii, studii academice: procrastinare.
Originile acestui cuvînt provin din latinescul procrastinatus: pro- („pentru“) zi crastinus („care ţine de ziua de mîine“), însă la noi a fost preluat din limba engleză, unde verbul to procrastinate înseamnă a amîna nejustificat începerea unei acţiuni, a lăsa pe altădată, a tărăgăna lucrurile. Mai pe româneşte: a (o) lălăi.
Trăim într-o vîrstă a civilizaţiei obsedate de ideea de eficienţă şi mereu în criză de timp, unde munca şi chiar activităţile domestice se desfăşoară conform unei programări mai mult sau mai puţin abstracte, între liste cu „to do“-uri, remindere şi deadline-uri. Cei mai mulţi dintre noi – trebuie s-o recunoaştem – găsim nenumărate motive să amînăm şi lăsăm/ facem totul în ultima clipă. Cîştigăm timp sau ne furăm singuri timpul? Ne pregătim mai mult sau prelungim stresul unei sarcini încă neonorate? Această tendinţă de a amîna este expresia personalităţii noastre, o chestiune individuală care ţine de lipsa disciplinei (ori de lene)? Este un mecanism psihologic universal (poate chiar o dereglare) sau un dat cultural? (În fond, noi, românii, am inventat temporizarea în fotbal – care nu este altceva decît amînarea atacului – şi construirea unei autostrăzi pe secol.)
În ceea ce priveşte deadline-ul, acest termen – care, odată, desemna un punct, o linie limită pe care deţinuţii din lagăre şi închisori nu o puteau depăşi decît cu preţul vieţii – şi-a deplasat sensul de la propriu spre figurat şi înseamnă astăzi, în toate limbile, scadenţă, dată limită. Se ascunde aici un tîlc etimologic? În sensul că astăzi moartea nu mai este militarizată, ci birocratizată?
Japonezii au, încă din anii ’80, un termen – karo-shi – care înseamnă chiar moarte (prin atac cerebral sau infarct) cauzată de prea multă muncă, uneori executată în limita unor deadline-uri prea scurte. Japonia, de altfel, este una dintre foarte puţinele ţări unde acest tip de moarte este înregistrată în statistici separate. Asta în timp ce în Elveţia moartea poate fi voluntară şi asistată.
În această perspectivă, procrastinarea înseamnă viaţă, amînarea sfîrşitului; reprezintă, bartlebyan, o formă de refuz pasiv, poate chiar de revoltă temporară. Dăunează deadline-ul vieţii!? (Marius Chivu)
Ilustrația: Ion Barbu
