Reabilitarea tendinţei de a amîna

Pe vremuri, deadline-ul era zăpada. Nimeni nu amîna adunatul lemnelor şi prepararea conservelor, pregătirile se făceau din timp, aşa cum ne-ar plăcea acum să ne facem rapoartele şi alte „teme“ de birou. Dacă, pe vremuri, stresul era provocat de o iarnă timpurie, creşterea bruscă a taxelor sau o recoltă distrusă de grindină, acum ne stresăm pentru că...?

Trainerul din mine nu se poate abţine să încerce un exerciţiu: luaţi un pix şi o foaie şi notaţi ce vă stresează. Deadline-uri prea strînse? Lipsa banilor? Colegi incompetenţi? Starea naţiunii? Tăiaţi de pe listă lucrurile pe care nu le puteţi controla şi înlocuiţi-le cu o mantră de genul: „Îmi dau voie să mă enervez, dar aleg să nu.“ 99% din ce rămîne se reduce la o negociere interioară neîncheiată sau neconştientizată.

Cele mai frecvente surse de stres ale oamenilor pe care îi antrenăm la Creative Fitness Studio pornesc de la tîrgul iniţial prin care fiecare dintre noi îşi vinde sub o formă sau alta timpul şi energia, pentru bani cu care să ne cumpărăm mîncare, cercei şi vacanţe. Ne pasă cum ne ocupăm acest timp şi ce rezultate obţinem pentru că vrem să facem level-up profesional, pentru a cîştiga independenţă, mai mult timp şi mai mulţi bani, ca să mergem în vacanţe mai îndepărtate şi mai scumpe. Asta e recolta noastră. Ne stresăm cînd nu ducem metafora pînă la capăt, cînd nu ne este clar ce urmărim de fapt, care ne sînt obiectivele. Cîte borcane de zacuscă vrem să facem, ca să ştim cîte roşii trebuie să adunăm? Din ce birou vrem să plecăm în ce vacanţă peste trei ani, ca să ne dăm seama cu ce rezultate trebuie să încheiem anul ăsta? Din această negociere interioară, pe termen mediu-lung, se naşte şopîrla care trage cîte trei săptămîni de cîte un task şi ne creşte pulsul pe măsură ce se apropie deadline-ul termenelor scurte.

Procrastinarea nu e un duşman de învins. E cel mai bun prieten al omului din cîmpul muncii. E asistentul personal care îţi semnalează ce nu ar trebui să faci, ce ar trebui să renegociezi, ce ar trebui să delegi, ce depăşeşte puterea sau voinţa ta de realizare într-un anumit moment. Adesea, mintea te poate prinde în capcana de a te implica în ceva ce nu-ţi aparţine: procrastinarea e semnalul dat de o instanţă interioară mai deşteaptă decît raţiunea, care îţi spune că nu cu asta ar trebui să-ţi ocupi timpul. Ia din nou pixul şi foaia: ce ai amînat în ultima lună? Care au fost task-urile care au luat de zece ori mai mult timp decît ai planificat iniţial? Şi acum, momentul de sinceritate: de ce nu le-ai făcut? Ce cuvinte pui pe încordarea aia din stomac care bate comanda din creier şi zice: „Nu, nu faci asta acum, o faci în ultimul moment posibil, care nu e acum“?

Am predat acest articol cu cîteva ore după deadline, propunîndu-mi să mă apuc de el cu patru zile înainte. Nu am predat la timp pentru că am foarte mult de lucru şi sînt stresată la birou (sic!), pentru că timpul liber e puţin şi subţire, şi am mai mare nevoie de somn şi ieşiri în natură decît de satisfacerea raţiunilor pentru care am vrut să scriu articolul (plăcerea de a scrie, de reconectare la contexte româneşti, nevoia de recunoaştere a egoului etc.). Acest dialog interior mai mult sau mai puţin conştient a lăsat timpul să curgă pînă în cel mai tîrziu moment posibil, timp în care nici nu m-am relaxat pînă la capăt şi nici nu am scris articolul, căci negocierea între instanţele interioare implicate (raţiune, nevoie de odihnă, ego etc.) nu era încă încheiată. Tensiunea acestei conversaţii a întîrziat scrierea articolului pînă în momentul aha-ului care a împăcat şi capra şi varza: reabilitarea tendinţei de a amîna.

Procrastinarea este cel mai bun coach personal, iar primul lucru pe care ţi-l arată este de unde poţi cîştiga timp. Task-ul planificat într-o săptămînă s-a realizat în două ore, 45 de minute sau două telefoane, pentru că nu, nu era ceva crucial în economia vieţii sau a priorităţilor profesionale din acea lună – să faci raportul pe care nu-l va citi nimeni, să te întîlneşti cu clientul care pariezi că nu va cumpăra, să te pregăteşti pentru întîlnirea X ş.a.m.d. Nu mai privi bucla amînării ca pe o pierdere de timp, ci ca pe o „pierdere de griji“: dacă mintea ta permite amînarea acţiunii, înseamnă că acţiunea nu e importantă pentru Planul cu „P“ mare. Lasă-te să amîni liniştit şi observă curios dacă acţiunea îţi va lua, în cele din urmă, două ore sau două minute. În paralel, întreabă-te ce te-a motivat să accepţi acel task pe lista ta de priorităţi, care sînt de fapt priorităţile care îţi permit să-ţi atingi obiectivele pe termen mediu şi lung, ce poţi face pe viitor pentru a evita să-ţi mai ajungă pe farfurie de-făcut-uri irelevante. Cu cît te angajezi în mai multe acţiuni care te apropie de destinaţia finală, cu atît scad grijile, stresul şi tendinţa de a amîna.

Grijile sînt junk food pentru suflet. La bază, stresul e o reacţie de apărare a organismului, un cocktail de hormoni care anunţă sistemul că există o presiune şi îl face să se încordeze, pregătindu-l să reacţioneze la un potenţial pericol. În doze „normale“, stresul este bun, pentru că ne apără de rele şi ne transpune într-o stare în care putem activa cu uşurinţă potenţial latent. De aici pînă la stresul organizaţional devenit „molima secolului XX“ e o cale lungă a excesului. Rezolvarea este, însă, mai simplă decît pare şi porneşte tot de la o negociere la nivel individual. Studiile cercetătorilor americani arată că principalul potenţator al stresului patologic este distanţa dintre aşteptări şi realitate. Nivelul de stres în cadrul companiilor fluctuează în funcţie de relaţia dintre experienţa imediată (reală sau imaginată) şi aşteptările şi resursele individului. O persoană a cărei realitate este în concordanţă cu aşteptările personale nu resimte stres, chiar şi cînd condiţiile externe pot părea stresante pentru cineva care priveşte din alt punct de vedere. Viceversa, o persoană poate resimţi un nivel foarte ridicat de stres, în timp ce cei din jurul ei nu percep condiţiile ca fiind stresante. Dacă ne-am negociat clar cu noi înşine obiectivele pe termen mediu-lung şi am ales contexte profesionale şi personale care ne aşteptăm să ne sprijine în atingerea acestora, avem două opţiuni: am nimerit bine, realitatea corespunde aşteptărilor, deci nu ne stresăm şi o ţinem tot aşa; sau sîntem stresaţi, agitaţi, îngrijoraţi, semn că realitatea nu corespunde aşteptărilor, respectiv nu ne-am pus în contexte care să ne ajute să plecăm din biroul ideal în vacanţa ideală. Odată ce înţelegem lucrurile din perspectiva asta, stresul este o tensiune sănătoasă, care ne semnalizează necesitatea unei ajustări a direcţiei.

Nici deadline-ul nu îţi e duşman. E mai degrabă o eliberare şi un soi de oglindă: după ce treci de momentul în care încă te mai îndoieşti dacă vei reuşi sau nu să-ţi respecţi angajamentul, intri în starea de flux în care nu-ţi mai pui o mie de întrebări, ci pur şi simplu execuţi. Singurele lucruri care „mor“ la deadline sînt grijile, devenite inutile. Drept urmare, întoarce-te la pix şi la foaie şi scrie ce-ţi place cel mai mult şi mai mult despre tine la deadline şi imediat după. Ce poţi să faci pentru a te menţine în acea stare productivă/constructivă cît mai des? Desenează următorul deadline care te sperie. Adaugă-i mustăţi şi o pălărie roz şi treci mai departe.

Sandra Ghiţescu este designer de experienţe la Creative Fitness Studio.

***

End of the line pentru Terra?

● pînă în anul 2050 se vor exploata 90% din resursele de petrol, iar pînă în 2072 – 90% din resursele de cărbune;

● pînă în 2030 se vor extrage toate zăcămintele de aur şi de argint, probabil şi cele de cupru şi indiu;

● 8% dintre plante, 10% dintre păsări, 18% dintre mamifere, 20% dintre şopîrle, 30% dintre amfibieni sînt, în acest moment, în pericol de dispariţie;

● în deceniul următor, numeroase specii de peşti, printre care rechinul-ciocan, nisetrul şi ţiparul, vor fi dispărute cu totul (dacă înainte de apariţia omului rata de extincţie a speciilor era de 0,1% per mileniu, în primul secol al acestui mileniu rata de extincţie estimată se ridică la 20%);

● apa din lacul Aral (considerat, în 1960, al patrulea ca mărime din lume) a scăzut cu 75%; pînă în anul 2070, gheţarii himalayeni se vor topi în proporţie de 43%, iar Gheţarul Rhone din Alpi va dispărea pînă în anul 2100.

(Statistici extrase din articolul „How much is left“, American Scientific, septembrie 2010)

Foto: L. Muntean