Cît trebuie să hrănim Leviathanul
- sau de ce evaziunea fiscală nu este atît de imorală pe cît pare -
De la Thomas Hobbes încoace, metafora statului ca Leviathan nu şi-a pierdut deloc din popularitate. Ba mai mult, începînd cu criza care a debutat în 2008, ea a devenit – cel puţin pentru cei care se declară a fi liberali ori libertarieni – din ce în ce mai relevantă: aflat într-o stare avansată de obezitate după ani de huzur şi de bani aruncaţi pe proiecte inutile sau jonglerii fiscale, Leviathanul modern are nevoie de o nouă infuzie de capital. Tocmai de aceea, faptul că, în ultimul timp, citim tot mai des atît despre ofensiva împotriva „paradisurilor fiscale“ de tipul Ciprului ori Elveţiei, cît şi despre giumbuşlucuri de dosit bani marca Uli HoeneB, nu mă surprinde deloc. Ba chiar din contră: cum ar spune un cantautor român, „e foame de bani, băieţi!“ Iar cînd statului îi e foame, caută bani oriunde: în băncile elveţiene, în piatră seacă sau chiar în miez de nucă.
Înainte să trecem la lucruri mai serioase, să ne descreţim (cel puţin aparent) frunţile. În luna noiembrie a anului trecut, poliţiştii clujeni au reuşit să prindă un infractor deosebit de periculos: un cetăţean, evazionist fiscal, care comercializa – fără nici un fel de autorizaţie şi, evident, fără a plăti vreun fel de taxă autorităţilor locale – miez de nucă. Flagelul evazioniştilor traficanţi de miez de nucă nu a fost însă oprit, deoarece, la doar patru luni distanţă, cei de la DIICOT au destructurat o adevărată caracatiţă mafiotă de traficanţi, cu epicentrul la Buzău şi ale cărei tentacule se întindeau pînă în Botoşani ori Ilfov. Dacă aceste două poveşti v-au amuzat, să ştiţi că ele au şi o povaţă tristă: statul român i-a privat pe mulţi consumatori de miez de nucă stabilind un preţ mult mai mic decît cel al pieţei. Dar la partea aceasta voi reveni în curînd.
Frédéric Bastiat ne îndemna, în 1850, să ne gîndim la următoarea situaţie: fiul proprietarului unui magazin îi sparge acestuia un geam. Nervos, el e consolat – deoarece, nu-i aşa, va trebui să-şi repare geamul şi, drept consecinţă, va stimula economia prin angajarea unui geamgiu care să repare stricăciunile. Dar aceasta este, după cum spune şi Bastiat, doar ceea ce se vede. Partea nevăzută este aceea că, în lipsa unui asemenea eveniment, proprietarul ar fi putut să întreprindă mai multe acţiuni: să-şi cumpere o pereche de pantofi sau, de ce nu, să-i cumpere o îngheţată fiului său care, într-un asemenea scenariu, ar fi meritat să fie premiat astfel pentru cuminţenie.
Modul în care tratăm problema evaziunii fiscale e similar cu cazul anterior. La suprafaţă, vedem doar faptul că statul pierde nişte bani din care, să zicem, ar putea finanţa noi investiţii în educaţie ori sănătate, fapt pentru care îi vom blama, astfel, pe evazionişti, ca fiind nişte persoane imorale. Ceva nu se vede, totuşi. Să luăm România drept exemplu. Evaziunea fiscală nu este nimic altceva decît un fenomen natural, corelat cu creşterile nivelului de fiscalitate, iar evazioniştii, departe de a fi nişte persoane imorale, acţionează pe cît se poate de raţional pe piaţă. Cresc accizele la ţigări? A doua zi, au şi apărut nişte antreprenori care fac naveta în Moldova ori Serbia. Majorează statul TVA-ul de la 19% la 24%? Patronatele din industria alimentară semnalează imediat că evaziunea fiscală în domeniul panificaţiei a sărit la 60%, deşi media pe ţară e undeva la 30%. Cel puţin pentru consumatori, fie că vorbim despre ţigări, fie că ne referim la covrigi, evaziunea fiscală are, de multe ori, un efect pozitiv: ei au parte de produse la preţuri sensibil mai mici. La rîndul lor, evazioniştii nu vor rămîne cu banii la ciorap ori într-un cont elveţian, ci îi vor repune în circulaţie: fie cumpărîndu-şi maşini şi case la care plătesc TVA, fie deschizîndu-şi afaceri legale. Aşadar, banii curg şi nu rămîn blocaţi în proiecte inutile administrate de către stat, precum Autostrada Transilvania – o risipă de 1,4 miliarde de euro pentru 50 de km de şosea între două localităţi obscure. Adăugaţi la acest peisaj o taxare medie a muncii mai mare în România decît în Suedia (la fiecare leu pe care îl produceţi, îi daţi statului cam 41 de bani) şi o birocraţie demnă de romanele lui Kafka, şi veţi înţelege de ce evaziunea fiscală devine un tip de nesupunere civică întemeiat moral.
Argumentele anterioare trebuie citite şi într-o cheie liberală, care presupune un stat minimal şi respect pentru proprietatea privată a individului, coroborate cu un nivel cît mai mic de taxare, pentru, spre exemplu, securitate. Alte servicii sociale pot fi, însă, externalizate către piaţă. Şi dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă mai atent la ce se întîmplă în domeniul sănătăţii, unde sistemul de stat, cu contribuţiile la sănătate şi peşcheşurile de rigoare, devine aproape la fel de scump ca cel privat. Carevasăzică, e clar că există ceva putred în România: piaţa se mişcă, iar statul, mult prea obez, nu poate să o prindă din urmă şi încearcă să-i mai pună piedici.
Radu Uszkai este doctorand la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti, şi cercetător în filozofie morală şi politică, în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (www.ccea.ro). Publică articole în Academia Caţavencu.
Foto: L. Muntean
