Fumatul şi întinsul rufelor
În lift, în timp ce pălăvrăgeam, m-am uitat la mîinile mele, care ţineau, la vedere, pachetul de ţigări şi bricheta. Apoi m-am uitat la ale ei… Elizabeth îşi ascundea în palmă şi ţigara, şi bricheta. Am înregistrat faptul, fără să-i dau prea mare importanţă. Campusul nostru era, pe vremea aceea, unul dintre puţinele în care se putea fuma. Erau scrumiere peste tot – nu erau fumători pentru toate.
Am ieşit, am trecut pe lîngă tonomatul de Pepsi, Cola şi alte băuturi carbogazoase zaharisite şi chimicalizate, şi ne-am aşezat pe băncuţe, continuînd să pălăvrăgim. Între noi – scrumiera cu nisip, din care mucurile de ţigară erau adunate zilnic, cu un cleşte lung şi un zîmbet nesigur, de persoane cu dizabilităţi. Ne-am aprins ţigările – eu, cu poftă, Elizabeth, cu o oarecare sfială, şi i-am dat înainte cu vorbăria.
Venită din România, unde se fumează ca trenul, peste tot, şi unde, într-un fel, nefumătorii erau rarităţi (cel puţin, acum opt ani), m-am trezit în Arizona, unde raportul era inversat. M-am trezit în minoritate. Iar persoanele cu care puteam ieşi la o ţigară erau (sînt) rarităţi. Fumatul a devenit o activitate singuratică, fără miza socială pe care o avea în România...
În plus, la cam un an-doi după ce am pus piciorul în deşertul arizonian, a intrat în vigoare legea anti-fumat. Carevasăzică, de unde existau „secţiuni“ pentru fumători în restaurante, s-a trecut la radicala interzicere a acestora. În unele (extrem de puţine) locuri, mai poţi fuma pe terasă. Peste iarnă e cam frig pentru sportul ăsta (cel puţin seara), dar dacă locul se respectă, are încălzitoare. Peste vară, e prea cald. La peste 45 de grade, aproape că nu-ţi mai vine să fumezi. Aproape. În plus, regula e că nu fumezi la mai puţin de 20 de picioare (legea numeşte asta „distanţa rezonabilă“) de uşa unui spaţiu închis, oricare-ar fi el. Din cînd în cînd, transgresorilor li se aminteşte regula. Nu sînt mulţi, însă.
Vîntişorul răcoros care ne dă tîrcoale face ca ieşitul nostru la ţigară să fie plăcut, nu ca în lunile de vară, cînd e o corvoadă. Vorbim de cursuri, de profesori, punem la cale schimburi de materiale şi de cărţi. Eu sînt relaxată şi fără grij, Elizabeth e încordată, se uită mereu în jur şi, la un moment dat, se opreşte în mijlocul propoziţiei, se întoarce spre mine complet şi îşi aduce mîna cu ţigara în faţa pieptului, într-o poziţie stranie, dar care îi permite să ascundă obiectul ruşinii de o cohortă de doamne din departamentul nostru, care trece pe lîngă noi, spre intrarea în facultate. Se uită în ochii mei şi-mi spune că nu vrea să fie văzută. Eu, ca să nu atrag atenţia asupra noastră, mă prefac adîncită în conversaţie şi nu ridic ochii să dau bună ziua. În gînd, mă mir, mă amuz şi-mi zic: ce prostie!
Dar asta fiindcă nu vreau să dau atenţie semnelor care se înmulţesc. Mă prefac că nu le văd. Legea ca legea. Dar iacătă că fumatul e indezirabil-inacceptabil din punct de vedere social. E... cîh să fumezi. Să adăugăm climatul care promovează, cu ardoare, „healthy living“: low fat, low sugar, organic, exercise.
De vara asta, nu se mai poate fuma în campus. Dar interdicţia e formulată pozitiv: Smoking Free Campus. La fel ca la Heathrow, unde domnul de la graniţă mă întreabă, în timp ce se uită în paşaport: „De ce intraţi în Marea Britanie?“ „Ca să fumez o ţigară“ – răspund. Dar legea arizoniană şi regula campusului/aeroportului sînt dublate de un fel de marginalizare socială.
În schimb, cu întinsul rufelor, interdicţia legală e dublată de... tehnologie? Ignoranţă? Iniţial, m-am bucurat să folosesc maşina de uscat rufe, care există, by default, în mai toate casele de închiriat. Recunosc, am căzut în păcatul aroganţei şi mi-am zis, ia uite, ce frumos, ce civilizat, nu mă mai omor cu întinsul rufelor, ca în epoca de piatră. Îmi ţin, carevasăzică, rufele în familie, nu le vîntur în văzul întregii lumi. M-am bucurat pînă am ajuns la bluzele delicate şi, mai ales, pînă cînd mi-a venit chitanţa de curent electric.
Aşa că am început să mă uit cum e cu sforile de rufe în Arizona. În principiu, pentru că nu se văd pe nicăieri, pînă şi mie mi s-a părut bizară ideea. Nicăieri nu se văd rufe atîrnate. Nicăieri.
Pe de o parte, pentru că mai nimănui nu-i trece prin cap. Unii şi le mai amintesc din copilărie, ca pe vestigii ale unor vremi trecute şi îngropate. Motiv pentru care există blocuri ce explică în detaliu nu doar care sînt avantajele uscatului rufelor pe sîrmă, la soare şi vînt, dar şi cum se procedează: „Se scutură bine înainte, se lasă spaţiu între ele ca să se usuce mai repede...“
Ne-a trecut prin cap, însă, mie şi indiencei de vizavi, ale cărei pînzeturi ar fi omorîte pe rînd şi de maşina de spălat, şi de maşina de uscat, şi pe care-am văzut-o aşezîndu-şi timid rufele pe balustrada balconului, spre înăuntru, cum am făcut şi eu de cîteva ori. De alte cîteva ori, mi le-am atîrnat pe ghidonul bicicletei.
Pe de altă parte, sfoara de rufe e interzisă, în general, de asociaţiile de locatari sau de companiile care deţin apartamentele de închiriat. Nu „dă bine“ la aspect. Se pare, însă, că există mişcări de promovare a uscatului rufelor pe sîrmă şi oamenii încearcă să facă presiuni ca interdicţia să fie ridicată. Mă gîndesc să mă alătur.
Marie-Louise Paulesc e teaching associate şi doctoral candidate la Hugh Downs School of Human Communication, Arizona State University.
Foto: L. Muntean
