Tovarăşa Pop

Aş fi putut să înşir aici toată seria de interdicţii care mi-au jalonat viaţa şi, mai important, reacţia mea la interdicţiile respective, însă 4000 de semne nu ar fi fost de ajuns. O să vorbesc, mai bine, despre Mama Interdicţiilor. Şi o s-o fac balzacian, cum e mai bine.

În primăvara anului 1987, într-o sală de clasă a Şcolii nr. 111, de pe strada Stoian Militaru, un băieţel în vîrstă de 7 ani şi jumătate se ridică din bancă şi înaintează, vizibil emoţionat, spre catedra tovarăşei Pop. Tovarăşa Pop e grasă, are părul făcut permanent, după moda vremii, o cămaşă verde cu mîneci bufante, şi posedă o mustaţă impresionantă. Băieţelul e mic pentru vîrsta lui şi foarte, foarte slab. Sala miroase a terebentină, parchetul pare ud, deasupra catedrei se află un portret al tovarăşului Nicolae Ceauşescu, iar alături bălteşte drapelul Republicii Socialiste România. Copiii tocmai terminaseră de cîntat imnul Republicii şi în sală se aşternuse liniştea care, de obicei, preceda prima oră. Întîmplător, naratorul a reţinut că urma lecţia de Cunoştinţe despre natură.

– Tovarăşa?!

– Ce e, Stănescu?

– Ştiţi, am mîncat de dimineaţă (aici cititorul trebuie să umple spaţiul gol cu un mic dejun cauzator de diaree)…

Mîna tovarăşei se mută instinctiv pe sulul de hîrtie igienică aflat lîngă catalogul albastru de Prusia. Mîna e grăsuţă, pare moale, însă băiatul ştie că acea mînă poate mînui cu infinită cruzime rigla, că poate ciupi, că ştie să tragă de perciuni.

– Stănescu, ştii cît m-am săturat eu de problemele tale?

Băiatul se bîţîie pe picioare, îşi frămîntă mîinile pe marginea catedrei. Simte sudoarea rece care-şi face loc prin porii dilataţi de panică.

– Tovarăşa, vă rog frumos!

– Stănescu, o să te ţii, ca ceilalţi copii, pînă se sună.

– Da’ nu mai pot. Vă promit că nu mai pot.

– Stănescuuuuuu! Uite şi tu ce mîini ai.

Intermezzo. Nici pînă în ziua de astăzi, naratorul nu a înţeles ce a vrut să spună tovarăşa Pop în legătură cu mîinile lui. Pe moment nu l-a interesat, însă acum, după 20 şi ceva de ani, se trezeşte cîteodată întrebîndu-se ce-o fi avut gheonoaia cu mîinile lui.

Nu ieşim din clasă în timpul orei. Mîna dreaptă stă pe sulul de hîrtie, în timp ce stînga s-a deplasat spre rigla de lemn.

Dar e prea tîrziu. Din rîndul întîi au început să se audă chicoteli, iar izul înaintează rapid şi sigur spre nările vigilente ale tovarăşei Pop, al cărei chip buflei devine stacojiu.

– Ieşi afară, Stănescu, du-te acasă imediat şi mîine te aştept cu maică-ta. Cu doamna profesoară, adică. (Vă las pe voi să încărcaţi ultimele cuvinte cu toată ura, ranchiuna şi mînia proletară pe care vi le puteţi permite.)

Băiatul iese plîngînd (nu în hohote, cumva mai uşor, mocnit aproape), fără a-şi mai lua ghiozdanul, încercînd să-şi şteargă din minte privirea Florentinei, fetiţa de care este, în mod evident, îndrăgostit. La poarta şcolii îl opresc cei doi elevi de serviciu, din clasa a IV-a. Unul dintre ei e Traian, vecin de scară.

– Un’ te duci, mă?

– Acasă.

– Da cin’ ţi-a dat voie?

– Tovarăşa.

– Da’ ce-ai păţit?

– Am făcut pe mine.

Pe Traian îl pufneşte rîsul.

– Te-ai pişat pe tine, mă?

– Nu. M-am căcat.

Cu aceste ultime cuvinte demne, păşeşte în curtea şcolii, urmărit de privirile celor doi elevi mai mari. Nu ştie cum a ajuns acasă, învăluit într-o ameţeală oarecum plăcută, eliberat de presiunea tuturor chipurilor acelea, scăpat de teroarea riglei, de imaginea mînuţei grase, aşezate pe sulul de hîrtie igienică.

Acasă nu e nimeni, uşa e închisă. Cheia e în ghiozdan, în clasă. Pe holul blocului pîlpîie un neon stricat, iar copilul se ghemuieşte în faţa uşii, ca un şobolan bolnav, şi aşteaptă să vină mama. Trebuie să încheiem scurta poveste deplasînd camera undeva, înspre liftul de la etajul 3, adică locul de unde avea să apară mama, şi să vedem ce a văzut ea: un copil ciucit pe jos, cu pantalonii murdari, mirosind a rahat, îmbrăţişîndu-şi genunchii şi murmurînd obsesiv:

– Futu-ţi morţii mă-tii! Futu-ţi morţii mă-tii!

Se dedică prezentul memoriei tovarăşei Pop, să-i ţină de cald acolo, în iadul babelor comuniste, cu o ultimă precizare: nu te-am iertat!

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi director editorial al Editurii Polirom.

Foto: L. Muntean