Lectura în deplasare
În aprilie 2012 a apărut un dosar în Dilema veche – „Lectura în deplasare“ – despre soarta bibliotecilor din România şi de pretutindeni, într-o epocă schimbătoare a informaţiei şi a tehnologiei, despre deschiderea noii Biblioteci Naţionale a României, Programul „Biblionet“ şi începerea Proiectului „Căutătorii de poveşti“, prima campanie de promovare a bibliotecilor publice din România.
Un an şi ceva mai tîrziu, la a doua ediţie a Festivalului Dilema veche de la Alba Iulia, „Lectura în deplasare“ a revenit sub forma unei dezbateri tematice (şi dilematice) moderate de Patricia Mihail - o discuţie informală şi relaxată despre cărţi, lectură şi biblioteci, alături de Liviu Papadima (prorector şi profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti), Radu Paraschivescu (scriitor, jurnalist şi traducător) şi Cătălin Ştefănescu (jurnalist, prezentator al emisiunii Garantat 100% de la TVR 1).
Radu Paraschivescu: Cînd am acceptat să fac parte din proiectul „Căutătorii de poveşti“, mi s-a spus că e vorba despre cărţi şi biblioteci – două lucruri la care o parte din lume se uită cu nişte prejudecăţi şi cu o doză de înţelegere condescendentă a fenomenului. Mi s-a povestit şi despre Fundaţia „Bill & Melinda Gates“, care – prin Programul „Biblionet“ – a făcut o injecţie de capital de aproape 27 de milioane de dolari, pentru informatizarea a aproximativ 2000 de biblioteci publice din România, din mediul orăşenesc, comunal, sătesc, în rare cazuri şi judeţean.
Înainte, biblioteca era un hangar trist, prăfuit, cu cărţi la care ajungeau elevii pentru că aveau lecturi obligatorii. Pe noi (n. red. – cei patru „Căutători de poveşti“: Radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu, Irina Păcurariu, Vlad Petreanu) ne interesa să vedem ce poveşti s-au născut de-adevăratelea, neconfecţionate, care au fost cotiturile de destin din viaţa oamenilor, în urma „Biblionet“. Fiecare a scris nişte reportaje, poveşti adevărate despre eroi mărunţi, cu destine mărunte, trimise însă pe altă orbită de o întîlnire, un prilej, o zi anume. Cam asta este cartea – o reverenţă făcută fundaţiei şi o dovadă duioasă şi copertată că investiţia de încredere, de energie şi de bani a fundaţiei nu a fost una zadarnică.
Pentru unii oameni a fost ceva salvator, pentru alţii – ceva aproape bun, pentru alţii – ceva obişnuit, pentru alţii – o mare surpriză. Unii au creat deja o imagine nouă a bibliotecii şi cred că imaginea aceasta nouă nu o va putea fura nimeni. Am fost în judeţul Timiş, la Comloşu Mare, unde înainte nu te plimbai decît cu un glonţ în spate, pentru că era pe graniţă. Bibliotecarul de acolo – un domn, o minoritate într-o lume de bibliotecare – a făcut altceva cu biblioteca lui: i-a folosit şi pereţii exteriori, calcanul. Şi a făcut din ea spaţiu de vizionare pentru meciuri. Finala Ligii Campionilor de anul trecut s-a văzut pe peretele bibliotecii din Comloşu. În alte zile, îşi lua ajutorul şi mergeau, cu aparatele după ei, la căminul de bătrîni, unde puneau filme. Asta e anecdotica, dar rămîne obiceiul, deprinderea, imaginea aceasta imprimată – biblioteca nu mai e doar hangarul cu cărţi. Iar acesta e unul dintre lucrurile bune. Altul e profilul pe care îl obţine acum bibliotecarul. Înainte, el era cel pe lîngă care treceai fără să-l observi. Acum, bibliotecarii au devenit oameni necesari în comunitate.
Am cunoscut oameni care stăteau de dimineaţa pînă seara într-o bibliotecă – să zicem comunală – şi se ocupau de ludotecă, de muzeu, de bibliotecă, în schimbul glorioasei sume de 660 de lei pe lună. În momentul cînd vezi că ei nu numai că nu şi-au pierdut aplombul, dar înfloresc pentru că au acum ocazia să facă din bibliotecă altceva, nu se poate să nu se aprindă ceva şi în tine – o bucurie că există oameni care nu se descurajează.
Cătălin Ştefănescu: Ce face un computer într-o bibliotecă? Unii ar spune că e o pervertire a spaţiului, că faptul că vizionezi nişte filme sau cauţi pe net nişte reţete pentru gătit s-ar putea să fie o eroare, o deturnare a scopului pentru care e lăsată pe lumea asta o bibliotecă. Or, vreau să contrazic fundamental poziţia aceasta pentru că nu e deloc aşa. Biblioteca are acum o definiţie contemporană, ea e în primul rînd un spaţiu public, iar unii dintre oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul acestor călătorii au contribuit din plin la acest lucru.
În Programul „Biblionet“ este vorba despre modul de viaţă al unei comunităţi la un moment dat. Spaţiul acesta public are toate şansele să se reconfigureze în datele lui absolut naturale, pentru că lumea nu se mai teme să meargă într-un spaţiu interzis, aşa cum părea, de multe ori, biblioteca. El este un spaţiu al iniţierii, dar ţi se părea că nu ai acces la el. Acum, iniţierea capătă alte dimensiuni. Vraja, fascinaţia pentru acest loc capătă o altă definiţie.
Sînt locuri în care oamenii de la Primărie nu înţeleg că o bibliotecă e o marfă vie, care trebuie alimentată într-un anume fel. De cele mai multe ori, bibliotecile sînt artificiul de manevră la rectificarea bugetelor. Degeaba oamenii aceia cu viziune de la bibliotecă aduc o comunitate serioasă în spaţiul acela sacru şi minunat, dacă nu au ce oferi – cartea nouă. Cărţile sînt vechi, scorojite, valoarea lor fiind una profund emoţională şi energetică pentru cine cunoaşte spaţiul acela. Ea nu mai poate să genereze fascinaţie pentru un copil care nu vede culori, pentru un om care nu e atras de fascinaţia pe care o atrage cartea contemporană. Cartea e un spectacol vizual, în sine, e un spectacol tactil, cărţile acum au alte culori, alte chipuri. Mai mult decît atît, există un alt repertoriu de lectură, o gramatică interioară a receptării. Şi cred că aceasta e mai importantă decît suprafaţa „războiului“ print – digital.
Liviu Papadima: Din punctul meu de vedere, „războiul“ între print şi digital este unul fals. Eu spun că nu e un duşman computerul, ci un aliat al cărţii. Depinde cum le pui pe masă. În plus, punem o sumedenie de lucruri pe seama cititorilor, pe care le ştim relativ – nu ştiu dacă am avut vreodată răgazul să le probăm.
Cît de frecventat e acest spaţiu al bibliotecii? Depinde şi cum îl foloseşti. De pildă, la Litere s-au făcut, în sala de lectură a bibliotecii, o sumedenie de întîlniri cu studenţii. Unele au avut o atractivitate imensă, cum a fost proiectul făcut împreună cu un ONG – o serie de prelegeri „Go Mentorship“, în care erau chemaţi oameni să-şi povestească, pur şi simplu, traseul de carieră.
În ce priveşte cititul ca atare, acolo lucrurile se complică. Pentru că, într-adevăr, se poate citi în nenumărate feluri. Biblioteca e unul dintre ele. Aud în permanenţă această lamentaţie: se citeşte tot mai puţin. Şi eu, de regulă, răspund: aşa să fie? Hai să ne uităm un pic la ce vrem să înţelegem prin se citeşte mai mult sau mai puţin. Fie că e vorba de plimbat pe stradă, unde citim în permanenţă, sîntem într-o lume bombardată cu mesaje scrise. Problema este alta: dacă mai avem cînd şi cînd răgazul să ne tragem deoparte din acest „bombardament“, într-un loc cumva izolat, cu o carte pentru care să avem întreaga disponibilitate. Acesta e lucrul care se pierde. Cît de grav ne va afecta această pierdere... e un semn de întrebare.
Iar la întrebarea cum putem (re)dobîndi plăcerea lecturii, aş da un răspuns solomonic: cu greu. (rîde) Nu e simplu – nici pentru părinţi, nici pentru profesori. O vreme, am încercat să fac cu studenţii mei exerciţii care să poate da o idee despre ce înseamnă profilul cititorului. Pentru că, dacă mergi să-i recomanzi cuiva o carte, trebuie să ştii cam cum e persoana respectivă, ce tip de lectură l-ar interesa, cît de departe poţi împinge forţarea limitelor. Pentru că dacă îi dai o lectură taman pe gustul lui e OK. Dar important e să-i dai o lectură care să-i deschidă un pic gustul pentru altceva, şi pe care să n-o refuze... E o tehnică ce necesită mult discernămînt şi multă răbdare.
Foto: L. Muntean
