"Cultura reprezintă o investiţie benefică" - interviu cu Dumitru AVAKIAN

Cum şi cînd a început parcursul dumneavoastră în lumea muzicii clasice?

Eu o numesc lumea muzicii academice, nu clasice; clasicismul reprezintă o anume perioadă din istoria culturii... Muzica academică este cea care se învaţă, pe parcursul relaţiei dintre tînărul învăţăcel şi maestru. Acest tip de relaţie a existat dintotdeauna – din Antichitate, spre exemplu.

În ceea ce mă priveşte, am beneficiat în familie de un mediu artistic adecvat – părinţii mei au fost plasticieni – şi am avut şansa de a mă orienta către muzică, deşi am urmat cursurile Liceului „I.L. Caragiale“ din Capitală, la secţia reală.  

Faceţi critică muzicală de peste 50 de ani. Cum se realizează o cronică muzicală? Ce urmăriţi în timpul unui concert?

Critica muzicală încearcă să identifice datele pe care se sprijină actul artistic al performanţei, să observe dacă prevalează sau nu aspectul intuitiv, dacă logica construcţiei frazei muzicale este una realizată firesc, dezvoltată în mod natural în baza educaţiei, a ştiinţei muzicale, sau dacă discursul muzical este unul formal, lipsit de motivaţia expresivă, dacă e vorba de o comunicare prioritar intuitiv sensibilă sau dacă e vorba de un aspect glacial al acestei comunicări... Actul critic se referă la o realitate artistică. Punctul de pornire ar trebui să constituie aspectele ce prevalează, aspectele originale, ieşite din comun, ale performanţei muzicale. Te adresezi în egală măsură publicului, muzicianului performer sau compozitorului, dacă acesta e în viaţă. 

Pentru a fi un bun jurnalist în domeniul muzicii, trebuie să ai o pregătire intelectuală, o temeinică pregătire muzicală, precum şi inteligenţa de a pătrunde datele comunicării artistice. Trebuie să fii credibil. Muzica se află în mişcare, „curge“; de nu ai surprins momentul semnificativ, vine altul... Nu poţi „să dai pagina înapoi“ sau să o priveşti ca pe un tablou pe care îl poţi reanaliza de nenumărate ori. Muzica este un act viu; fiecare moment în parte trebuie înţeles. Ulterior va fi realizată o imagine a întregului. Nu este uşor. Sigur, sînt unii care scriu despre muzică atingînd aspectele pitoreşti, istorice, oferă informaţie, dar asta nu înseamnă neapărat critică muzicală. 

Critica muzicală este un act de cultură. Poate fi unul creativ, stimulativ, analitic, orientativ. Dar poate deveni distructiv cînd nu este promovat cu bună-credinţă, cînd este improvizat sau exercitat superficial.

Cît de subiectiv puteţi fi într-o cronică muzicală?

După părerea mea, există două judecăţi, pe care un profesionist al jurnalismului muzical trebuie să fie capabil să le distingă. Există judecata de valoare şi judecata de gust. Uneori se îmbină, alteori se despart. Însă este necesar ca judecata de valoare să nu fie fundamental influenţată de gustul personal.

Cui foloseşte critica muzicală? Cine ar trebui să o citească?

Poate fi folositoare atît publicului meloman, cît şi muzicianului performer. Trebuie să fim foarte atenţi cui ne adresăm şi ce vrem să obţinem în baza actului critic. Dacă ne adresăm muzicianului performer, acesta nu trebuie să ţină cont neapărat de observaţiile unuia sau altuia dintre jurnalişti. Ar intra în derută. Artistul poate dispune de o personalitate pregnantă, de o gîndire, de o elaborare fermă, greu de clintit. Arareori se întîmplă, totuşi, să facă totală abstracţie. Concluziile muzicianului performer se pot aduna din observaţiile mai multor jurnalişti sau se pot închega din remarcile unuia singur, dacă acesta se constituie într-o autoritate profesională importantă.

Care e situaţia criticii muzicale în România?

Din păcate, este una cu totul precară, din mai multe puncte de vedere. Nu dispune de un statut firesc. Social şi profesional. Nu dispune de un loc firesc în mass-media, care e orientată prioritar spre divertisment. Din acest motiv, cei care fac muzicologie acum nu sînt atraşi de acest domeniu. Unii devin profesori, puţini devin cercetători sau ocupă posturi administrative în diferite instituţii. Nu poţi trăi din critica muzicală.

În general, la noi, cînd vine vorba despre muzica academică, interesul este foarte scăzut. Din ce motiv?

În zone ale Europei, cum sînt landurile de limbă germană, de exemplu, se face muzică de peste 500 de ani, la nivelul percepţiei publice, al educaţiei şi al performanţei. Muzica dispune de un statut social bine fundamentat. Publicul din zonele nordice ale continentului nostru este un public foarte curios. Preferă noutatea, preferă creaţiile contemporane sau operele baroce în montări foarte originale, preferă abordările regizorale moderne; dacă sînt logic concepute. În mod absolut contrar, publicul românesc de concert, de operă preferă să audă, să reaudă ceea ce cunoaşte deja.

La noi, viaţa muzicală organizată se desfăşoară de aproximativ 200 de ani. În plus, fibra naţională este alta. Pentru unii, muzica se constituie într-un potop de sunete mai mult sau mai puţin agreabile, sunete care se abat asupra noastră fără să realizezi ce anume se întîmplă, fără să ştii ce anume să urmăreşti, să reţii, să culegi, să înţelegi, să alegi. Or, dacă eşti capabil să urmăreşti anumite aspecte, dacă revii asupra lor, dacă reconstitui imaginea de ansamblu, ai şansa să dobîndeşti o viziune coerentă, ai posibilitatea să obţii o percepţie intelectual-artistică asupra actului muzical.

De fapt, de multe ori, unii consideră muzica clasică – academică, aşa cum o numiţi – o mare plictiseală…

Într-adevăr, este o mare plictiseală pentru cel care nu are mijloacele, limbajul potrivite pentru a pătrunde în această zonă. Cum să înţeleg eu limba spaniolă, de exemplu, dacă nu-i cunosc reglementările, sensurile? E vorba de o lipsă funciară a educaţiei muzicale a publicului – îndrăznesc să spun – de toate nivelurile. Nu mă refer numai la educaţia muzicală.

Cînd ar trebui să pornească această educaţie muzicală?

Încă de la primele momente ale vieţii. Este esenţial ca muzica să devină o realitate cotidiană, întrucît ea împlineşte anumite necesităţi ale fondului nostru spiritual, în ceea ce priveşte logica şi sensibilitatea comunicării. Iar această educaţie începe prin audiţie – e vorba despre mediul în care trăim – şi prin apropierea de un instrument, care îţi oferă acea consolidare a relaţiilor psiho-fizice utile personalităţii noastre. Educaţia muzicală temeinic fundamentată începe de la vîrsta de 4 sau 5 ani, cu practica unui instrument, preferabil pianul. Sensibilitatea adresării muzicale, laolaltă cu relaţia directă, concretă, cu instrumentul – două mîini, zece degete, două picioare pentru a acţiona pedalele, cititul pe două portative, cîteva sunete la mîna dreaptă, cîteva sunete la mîna stîngă –, reprezintă o solicitare preţioasă, diferenţiată, a sistemului neuro, un training util pentru orice altă meserie pe care o vei face ulterior.

Totuşi, în tot acest zgomot care ne înconjoară, ce şanse are muzica academică să nu mai fie un domeniu „de nişă“?

Sînt multe moduri prin care muzica poate să devină un bun public. În această direcţie, consider că ultimele ediţii ale Festivalului „Enescu“ au avut un rol important în orientarea actului muzical spre un public mai larg. 

Pe de altă parte, este util a observa relaţia dintre actul artistic şi – spre exemplu – mişcarea turistică actuală. E vorba de globalizare, de circulaţia valorilor, a ideilor, a persoanelor.

Însă mereu se ajunge şi la factorul „bani“...

Trebuie să înţelegem că Festivalul „Enescu“ – nu mă refer doar la această ediţie – a devenit un brand de ţară. La nivelul unei pături importante a populaţiei europene şi internaţionale, cînd spui „Festivalul «Enescu»“, spui „România“. Nu sînt alte domenii în care această relaţie să fi fost realizată atît de direct. Iar acest brand nu se consolidează de la sine, ci în baza unei investiţii inteligent făcute, a unei relaţii funcţionale cu un mediu impresarial important, cu un mediu managerial şi cu o lume artistică care se apropie de muzica lui Enescu şi de muzica românească. Iar paralela făcută, atît de nefericit, de către cei din vîrful administraţiei acestei ţări, între costurile Festivalului „Enescu“ şi kilometri de autostradă, este una dezastruoasă. 

Trăim în această ţară, cu limitările pe care le avem în momentul de faţă, cu şomajul care există, cu lefurile care sînt... sigur că Festivalul „Enescu“ nu poate să devină un festival al opulenţei iraţionale. Dar se poate restrînge în condiţiile unei abordări logice, aceea că festivalul reprezintă un brand de ţară, că valorile româneşti trebuie să fie prezentate în cadrul festivalului, trebuie să fie cunoscute. Festivalul trebuie să fie o fereastră către lume; în egală măsură – o fereastră prin intermediul căreia lumea să aibă posibilitatea să ne cunoască.

Nu vreau să asist iarăşi la momente precum cele de la începutul anilor ’80, cînd Festivalul a fost strangulat, cînd Concursul Internaţional „Enescu“ a fost anulat... Asemenea momente sînt dureroase şi periculoase pentru fiinţa noastră, naţională, spirituală. Cultura, arta, muzica reprezintă o investiţie benefică. Investiţiile de acest fel nu sînt doar acelea în care bagi bani pe de o parte şi scoţi produse materiale pe cealaltă parte. Investiţia în cultură, în învăţămînt este una de lungă durată şi – pentru a deveni profitabilă – trebuie făcută cu atenţie, cu responsabilitate.  

Dumitru Avakian este critic muzical şi profesor de studii teoretice (teorie-solfegiu, dicteu muzical, armonie, contrapunct, forme muzicale, istoria muzicii) la Colegiul Naţional de Muzică „George Enescu“ din Bucureşti. Îl puteţi găsi pe adevarul.ro/blogs/dumitru.avakian. 

a consemnat Patricia MIHAIL