Cine sînt moldovenii euroasiatici?

- şi cîteva adevăruri bine de ştiut în România -

Mesajul Kremlinului pentru o Uniune Eurasiatică (UEA) are mai puţin de doi ani. Chiar dacă Republica Moldova nu este destinatarul-cheie al acestui flux de iniţiative politice şi economice, Ucraina fiind în epicentrul intereselor ruseşti, Moldova nu poate lipsi din peisajul strategic, fie şi pentru faptul că face parte din imaginarul obligatoriu despre „spaţiul euroasiatic rusesc“. În contextul în care „Eurasia“ lui Putin se suprapune pe spaţiul fostei URSS şi al Imperiului Rus sau al CSI, „mica şi însorita Moldovă“ din mentalul strategic al Kremlinului nu a fost ocolită de noul proiect de administrare al „periferiilor ruseşti“.

Policromia identitară a cetăţenilor Republicii Moldova este bine cunoscută. Identitatea compozită a moldovenilor (în sens civic) este rezultatul unor repetate şi radicale schimbări demografice, sociale şi administrativ-politice din ultimii 200 de ani. Aceasta se reflectă inclusiv în discursul nostalgic al unor segmente de populaţie care manifestă afinităţi pentru recentul proiect al UEA. În general, orice proiect de sorginte moscovită are destinatari din varii categorii sociale, dar însumînd cîteva elemente comune. Pentru moldovenii euroasiatici, orice vector asociat cu Uniunea Sovietică sau cu Rusia reprezintă un argument electoral esenţial. Aşadar, un factor important în preferinţa pentru Uniunea Euroasiatică îl constituie afilierea etnico-lingvistică sau „civilizaţională“, argumentele de natură culturală şi identitară prevalînd în faţa argumentelor economice sau normativ-valorice pe care se axează discursul proeuropean. Indiferent de denumirea proiectelor moscovite – Uniunea Vamală, CSI sau UEA – ele se vor bucura întotdeauna de susţinerea euroasiaticilor.

Cu toate acestea, populaţia cu preferinţe euroasiatice nu constituie o masă omogenă. Pe lîngă minorităţile rusă şi ucraineană (în mare parte rusificată), concentrate mai ales în zonele urbane, minorităţile găgăuză şi bulgară reprezintă un grup predilect, însă insuficient. Pentru o înclinare a balanţei în favoarea UEA nu ar fi destul votul minorităţilor rusofone, acestea cumulînd doar un sfert din electorat. Un alt segment al electoratului, de această dată românofon, îl constituie aşa-numiţii moldoveni statalişti, a căror orientare euroasiatică are un caracter reactiv şi uneori rezidual. Reactiv în special faţă de discursul unionist – întruchipat de cele două partide nominal liberale – şi rezidual din motive demografice şi sociale. Din această ultimă categorie face parte aşa-numitul homo moldovanus, adică acei moldoveni care, ca rezultat al socializării prin instituţii de origine sovietică, au ajuns să internalizeze constructul social al „omului sovietic de origine moldovenească“ ca fiind primordial. Reziduul demografic al acestei categorii este încă destul de substanţial, deşi în proces de îmbătrînire, după cum o arată şi recensămîntul din 2004.

Din perspectiva Moscovei, principalul vehicul care poate promova integrarea euroasiatică este Partidul Comuniştilor şi foştii săi membri, în prezent concentraţi în minusculul Partid al Socialiştilor din Republica Moldova, condus de Igor Dodon, dar care are şanse reduse de a accede în viitorul parlament.

Conform ultimului Barometru de opinie publică (IPP, aprilie 2013), Voronin şi Dodon sînt cei mai reprezentativi lideri cu care este asociată integrarea euroasiatică, Voronin primind 61% din preferinţele proeuroasiatice, iar Dodon 17%. Următorul lider euroasiatic este găgăuzul Mihail Formuzal (5%), care cu greu poate fi calificat ca lider de importanţă naţională, ideile sale avînd rezonanţă doar printre votanţii de etnie găgăuză. În acelaşi timp, printre primii cinci lideri în preferinţele populaţiei, doar Vladimir Voronin este prezent (locul 2, cu 18,5%), în timp ce ceilalţi patru lideri naţionali sînt de orientare proeuropeană.

Cu toate acestea, Partidul Comuniştilor condus de Vladimir Voronin nu poate risca să mizeze în exclusivitate pe mesajul euroasiatic, deoarece poate pierde un segment din votanţi cu viziuni proeuropene. Un indicator clar al existenţei electoratului procomunist european este constanta erodare numerică a facţiunii PCRM în parlament (parţial în favoarea Partidului Democrat, pro-UE) pe fondul unui mesaj antieuropean tot mai dur în ultimii ani. Chiar dacă acest segment nu pare a fi numeros şi este mai ales reprezentat de tineri, el este suficient pentru a reduce din ponderea comuniştilor.

Un vehicul suplimentar de promovare a ideii de Uniune Eurasiatică îl reprezintă un număr de organizaţii cu un mesaj moldovenist şi prorus, de obicei afiliate birourilor din Moldova ale partidelor din Rusia – Rusia Unită sau Rodina (Patria). Astfel, una dintre principalele organizaţii de acest tip (finanţată inclusiv de Ambasada Rusiei şi Fondul „Sodrujestvo“ – Frăţia/Prietenia) este Liga Tineretului Rus, care se bucură de popularitate în special printre tinerii rusofoni din zonele urbane. Un argument în plus pentru ralierea la mesajul acestor organizaţii este românofobia, ceea ce uneori le face să se alieze cu organizaţiile moldoveniste de tineret (Partidul Patrioţii Moldovei sau Mişcarea „Voievod“), şi acestea simpatizante sau tributare ale ideilor ce izvorăsc dinspre partide ca PCRM şi PSRM.

Un important aport la mesajul proeuroasiatic îl are şi Mitropolia Moldovei, aflată canonic sub autoritatea Patriarhiei de la Moscova. În paralel cu PCRM, această instituţie a reprezentat, în ultimii ani, principalul purtător al mesajului conservator, aşa-numit „pravoslavnic“ şi unificator al legăturilor euroasiatice tradiţionale, care s-a opus cu vehemenţă implementării unor norme europene cu privire la libertatea de conştiinţă şi expresie. În contextul în care biserica-mamă, adică Patriarhia de la Moscova, este una din instituţiile-cheie în lupta cu valorile „decadente“ ale Occidentului, feuda moldovenească a acesteia nu face excepţie.

Şanse conjuncturale

Mărirea ponderii electoratului pro-UEA este posibilă doar pe fondul absenteismului şi al apatiei, ca rezultat al crizelor politice din ultimii ani, avînd partidele proeuropene ca protagoniste. Este totuşi încă prematur să facem predicţii asupra posibilului succes relativ al forţelor proeuroasiatice, atît timp cît la orizontul sezonului politic 2013-2014 încă stau să se materializeze parafarea Acordului de Asociere cu UE la Vilnius, dar şi construcţia gazoductului Iaşi – Ungheni, sau chiar demararea unor proiecte de infrastructură finanţate din bani europeni. Un factor în plus îl constituie mesajul european din exterior – prezenţa constantă a înalţilor demnitari publici şi politicieni europeni la Chişinău contribuie la legitimarea mesajului european pentru populaţia Republicii Moldova. Şi invers, retorica proactivă şi proeuropeană, coroborată cu reforme ale actualului cabinet sub conducerea lui Iurie Leancă, sînt capabile să menţină acelaşi echilibru de forţe, adică unul suficient pentru a continua vectorul european al Republicii Moldova.

Ce poate face România?

România este purtătorul unui mesaj aparte pentru moldovenii proeuropeni. Acest segment este dominat de două partide liberale, care, tradiţional, nu pot cumula mai mult de 10-15% din electorat şi care îşi dispută unioniştii fideli, adică cei care nu au nevoie de argumente în plus pentru mesajele proeuropene venite dinspre Bucureşti. Cele 15 procente prounioniste şi filoromâne din populaţia Republicii Moldova oricum gravitează spre România. Însă o resursă destul de slab abordată de către Bucureşti este electoratul proeuropean neunionist, dominant, în general însuşit de Partidul Democrat Liberal al prim-ministrului Iurie Leancă şi fostului prim-ministru Vlad Filat. Acest electorat, în parte posesor de cetăţenie română şi capabil să recunoască caracterul românesc al identităţii sale (mai ales prin prisma limbii), se evidenţiază prin pragmatism şi eficienţă economică, este dinamic, din punct de vedere demografic şi profesional, şi este axat pe un discurs reformist în conformitate cu standardele vest-europene.

În acest context, mesajul unionist, atît de îndrăgit de Bucureşti, nu este capabil să-i fidelizeze pe alegătorii moldoveni neunionişti, reprezentativi şi dominanţi pe piaţa electorală a Republicii Moldova (aproximativ 60% din electoratul proeuropean), atîta timp cît politicienii români insistă pe o agendă identitară, cultural-istorică sau lingvistică. Un punct de redresare a acestei probleme ar putea fi schimbarea accentului exclusiv de pe politici educaţional-culturale (deşi cu impact potenţial puternic pe termen lung), pe politici economice şi sociale, în baza unor agenţii şi organisme de dezvoltare şi ajutor. Ca membru al UE, România are posibilităţi enorme de a dezvolta, în Moldova, proiecte din fonduri UE, în parteneriat cu state interesate în programe de dezvoltare, ca Suedia sau Polonia.

Marea majoritate a românofonilor care se consideră moldoveni – deci aspiră la o identitate politică-civică moldovenească – nu îşi vor schimba percepţiile în funcţie de paşaport. Această identificare este vizibilă prin votul pentru partidele cu o agendă europeană, dar nu unionistă. După două decenii, România trebuie să se resemneze cu această realitate şi să-şi pragmatizeze retorica vizavi de Republica Moldova. Măsura succesului în Moldova nu va mai fi numărul de români declaraţi, ci numărul de proiecte instituţionale, economice şi de infrastructură realizate. Şi poate că, în acest fel, România are şanse de a-şi adjudeca întîietatea strategică, nu numai discursiv, în Republica Moldova, dar şi practic. 

Octavian Milewski este politolog specializat în spaţiul postsovietic, în prezent coordonator de proiect afiliat la Fondul Internaţional pentru Cooperare şi Parteneriat al Mării Negre şi al Mării Caspice.

Foto: C. Ciucu