„Suportabila lejeritate de a fi“

Care a fost, retrospectiv vorbind, cea mai semnificativă realizare în derularea Proiectului SoNoRo?

Reuşita cea mai mare a festivalului a fost reintroducerea muzicii de cameră în firescul şi în necesarul vieţii cotidiene şi crearea unui grup eterogen de aficionados SoNoRo. Iar obiectivul principal rămîne acela de a răspîndi efervescentul „virus“ SoNoRo în societatea românească, dar şi dincolo de graniţele ţării.

Ce simte interpretul Răzvan Popovici, cu partitura în faţă, la un pupitru dirijoral imaginar, cu ochii la public şi la partenerii de echipă (pe de o parte, prietenii-muzicieni de elită, nefamiliarizaţi însă cu spaţiul şi mentalitatea, iar pe de altă parte, tineri bursieri SoNoRo)?

Sentimentul este unul de jongleur cu energiile care se întîlnesc pe scenă. Dacă înţelegi lucrul acesta, combini aceste energii într-un fel personal – generozitatea deţine un loc crucial – care îi face pe toţi cei implicaţi să se simtă în pielea lor. Fiind vorba despre artişti umblaţi în lume, cu un mod cosmopolit şi viu de a privi viaţa, nu cred că mentalitatea românească e cu mult diferită de ce experimentează în alte ţări. Pe de altă parte, încrederea acordată bursierilor este atît de motivantă prin invitaţia de a împărţi scena cu artişti consacraţi, încît sînt plini de inspiraţie şi încîntaţi – aproape de fiecare dată se depăşesc pe ei înşişi.

Ce jertfă stă zidită la baza construcţiei numite SoNoRo?

Sînt tare ataşat de Bucureştiul propriu-zis, precum şi de o anumită comunitate „aborigenă“ a locului, încît niciodată nu am pregetat în demersul, uneori nebun, de a-mi dedica o bună parte a vieţii realizării unui festival pe măsura acestei pasiuni. Nu o consider deloc o jertfă, pentru că îmi place enorm atît să-l organizez, cît şi spiritul jucăuş-ludic aferent acestei activităţi. Un fel de „suportabila lejeritate de a fi“... 

Răzvan Popovici este violist şi directorul Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo. 

a consemnat Ruxandra MIHĂILĂ 

© Foto: Şerban Mestecăneanu