Societate

Niciodată nu am auzit un zgomot mai monstruos, care anulează ideea de liniște și de viață, decît cel al sirenelor din orașele ucrainene care anunță atacurile aeriene.

Întîlnim frecvent la Marin Tarangul acest gest, de a identifica îndărătul oricărei realități spirituale o formă de viață livrată necunoscutului, unui dinamism radical care conduce într-un invizibil luminos.

Spaimele copiilor și ale mamelor, spectrul morții iminente, trauma supraviețuitorilor, fuga din calea bombelor, toate fac parte din cohorta de nedreptate și durere pe care oamenii le provoacă semenilor dintr-o sumedenie de false motive, unele dintre ele alimentînd ideologiile puterii.

Senzația de suprarealism persistă și existența de-abia se derulează în jurul masacrelor, al morților violente, al nedreptăților fără capăt, ca un mecanism uitat.

Ce să iei mai întîi cînd trebuie să pleci peste noapte, nu se știe unde, departe?

Ne-am integrat repede în grupul slavilor și nu ne-am simțit nici un moment excluși, indiferent de limbă și de apartenență.

Cei care nu pun nici o limită propriei libertăţi se socotesc singurii îndreptăţiţi să aibă libertate.

Reculul istoric, pasiunea erudită a reconstituirii, inteligența detectivistică și propriul talent expozitiv l-au ajutat pe Mircea Mihăieș să cîștige un pariu imposibil: acela de a elucida intraductibilul.

Logica războiului și a barbariei a intrat, incredibil și inadmisibil, iar în uz.

Lectura unei poezii își cere rînduiala necesară.

Unde e viața, de fapt, dincolo de toate aceste costuri ale supraviețuirii, ale acestor nevoi primare?

Legile polifoniei pot funcționa ca argumente pentru existența lui Dumnezeu.

Răsfoind somptuosul volum Mănăstiri și biserici din Transilvania (secolele XIII-XVIII), coordonat de părintele Iustin Marchiș (Design Books, 2020), ești adus în prezența unui patrimoniu cultural și religios de o copleșitoare frumusețe și varietate.

Chiar dacă erai singur, casa era cumva vie, într-un freamăt și-un foșnet care te făceau să nu-ți fie urît.

În lipsa unui sistem real de valori, Facebook, de pildă, umple un gol și naște monstruoase așa-zise criterii valorice.

Ce se întîmplă, de fapt, dacă încercăm să transformăm o utopie în realitate?

Credinţa e redusă la ideologie, oricare ar fi ea.

Singura victorie durabilă a fostului regim din România a fost una de natură propagandistică, mult mai greu de evacuat decît ruinele industriale ale anilor ʼ80.

Îmi aduc aminte de gesturi, atitudini și obiecte cîndva obișnuite acasă. O parte dintre ele, evident, s-au pierdut.

Satul Cabrillo luase naștere în 1937, sub forma unei așezări informale de barăci și rulote destinate muncitorilor sezonieri mexicani de pe o mare plantație de lămîi, și evoluase, prin adăugiri succesive, devenind un mic sat format din 90 de familii, izolat față de orașele învecinate Saticoy și Ventura, segregat spațial și social, cu surse de apă improvizate și canalizare deficitară.

Toate miros într-un anume fel, miros a pîine caldă, ananas, banane și alte fructe exotice pe care le poți vedea peste tot.

O societate care normalizează violența, care preferă să judece în loc să asculte, să rîdă, consimțind astfel la actele de agresiune, devine, la rîndul ei, un agresor.

Cu totul semnificativ este faptul că această definire de sine a Ortodoxiei are loc pe un teren marcat de o diversitate internă, determinată ea însăși de receptivitatea sau de reactivitatea față de mutațiile occidentale post-Reformă.

Uitarea începe cu gesturi foarte mici. Și aparent anodine. De pildă, îmi dau seama că mi-am pierdut obiceiul de a tăia pîinea.

Ideea proiectului de la El Gourna a fost lansată în 1946 de Departamentul Egiptean al Antichităților, care dorea relocarea sătenilor.

Niciodată un om cu bun-simț nu va fi un bun PR pentru el însuși, bunul-simț îl va opri și îi va impune o autocenzură în ceea ce privește afișarea în public, îl va ține deoparte.

Era mereu pe drumuri, în căutare, în ofensivă ca să culeagă ceea ce era muzică tradiţională încă vie, „în situaţie” autentică de performare prin satele şi urbele din ţară.

Vastitatea deconcertantă a teritoriului național crispează elita politică a Rusiei, reușind să o împingă sistematic spre excese paranoice și spre gesturi disproporționate de suspiciune domestică.

Zăpada a devenit un fel de rara avis, o mitologie pe care o reactualizăm prin povești și poze vechi.

Nu-mi aduc aminte de nici un moment în care, în cei 16 ani pe care i-am petrecut împreună, să nu-și fi făcut timp pentru mine.

Noi aveam niște probe clare – de viteză, de rezistență, plus săritura în lungime pe asfalt, căci groapă cu nisip nu aveam.

Răul își exercită capacitatea disolutivă şi induce sentimentul epuizant al imposibilității ieșirii din criză.

Văd mașina de gunoi cum varsă containerele în aceeași remorcă, amestecînd totul într-o pastă care merge la groapa ecologică.

Păhăruț amesteca în recipientele lui, era ceva vrăjitoresc acolo, sucul părea să fiarbă, deși era rece ca gheața.

Credinţa îi dă vectorul, tensiunea verticală; cunoaşterea îi dă pofta şi priceperea traseului.

Autoarea ne plimbă prin cele șapte cetăți unde – sub conducerea unor monarhi luminați, în rare vremuri de pace, stabilitate politică, prosperitate economică, rafinament intelectual și toleranță religioasă – au înflorit artele și științele.

Cărțile te puteau proteja de exteriorul intruziv și manipulator.

Există și o tristețe a sărbătorilor, o melancolie a lor, de care ne dăm seama, mereu, mai curînd după ce le trece efervescența.

Mi se părea că oamenii ăștia parcă nu trăiesc în lumea noastră, parcă văd numai cifre, ecuații, formule pe care să le înșire pe-o tablă.