Banalizarea imposturii

Zilele trecute, într-un magazin de cosmetice, în timp ce citeam eticheta unui flacon, am fost abordată de o angajată pe ecusonul căreia scria „Cosmetic consultant” cu întrebarea: „Pot să vă ajut?”. I-am răspuns că sînt în căutarea unui produs care să conțină anumite ingrediente, însă, în loc să-mi indice ce să caut, domnișoara mi-a luat luat flaconul din mînă și a început să-mi citească, cu voce tare și plină de solicitudine, ingredientele. Am întrerupt-o, spunîndu-i că pot să citesc și singură, dar sfătuitoarea mi-a tăiat-o scurt: „Dar eu sînt aici ca să vă ajut” și a continuat să-mi citească, lămurindu-mă în final că respectiva poțiune nu conține ingredientele căutate. Cum purta patalamaua de „sfătuitoare cosmetică”, am plusat și am întrebat-o ce alte produse îmi poate recomanda. Spre stupoarea mea domnișoara a oftat și a început să ia pe rînd sticluțele de pe raft și să-mi citească etichetele.

Bineînțeles, nu este primul exemplu de angajat comercial care habar n-are ce vinde. Și nici primul care să admită că nu știe. Totuși, în timp ce domnișoara îmi citea cu voce tare, irosindu-mi timpul și nervii, mimînd competențele enunțate de ecuson, competențe pe care în mod clar nu le avea, m-am gîndit la impostură, la diferitele sale grade de comparație și la amploarea acesteia în societatea românească.

De la meșterul care face o treabă de mîntuială, pretinzînd că se pricepe, la politicienii care în timp au devenit „toți la fel”, ne-am obișnuit într-atît cu incompetența și cu promovarea diletanților la toate nivelurile încît impostura, fie ea minoră, fie majoră, a devenit ceva banal? Ne mai revoltă impostura, o mai taxăm ca atare sau, familiarizați atît de mult cu ea, o tratăm aproape ca pe o rudă pe care, deși susținem că nu o suferim, o acceptăm, căci e de-a noastră, iar „sîngele apă nu se face”?

Dar ce este și de cîte feluri poate fi impostura? Care sînt cauzele ei și ce efecte provoacă? Și, cel mai important, ce se întîmplă într-o societate în care impostura devine ceva la ordinea zilei?

Definiția de dicționar aproape că o minimalizează, punînd-o în aceeași oală cu „șarlatania”. De altfel, în literatura clasică, etalonul impostorului este personajul lui Molière, Tartuffe. Dar Tartuffe e doar un mic trișor, un clămpănici de suprafață, pentru unii șarmant, pentru alții enervant, personajul nefiind totuși încărcat cu consecințele mai grave ale imposturii – abuzul de încredere putînd lăsa urme adînci, traumatizante. Rămînînd în sfera literaturii, putem vorbi astfel despre Cornelius Melody, personajul lui Eugen O’Neill din piesa sa din 1942, A Touch Of The Poet, sau, mai recent, de tatăl din Enfant de salaud, cartea lui Sorj Chalandon, nominalizată anul acesta la premiul Goncourt. Cele două personaje ajung să ruineze viețile celor din jur prin faptul că își arogă vieți și caractere care de fapt nu le aparțin, mințind sedimentați în propria impostură. Interesant este că cele două personaje nu sînt inventate, ci poartă fantome ale oamenilor reali din viețile celor doi scriitori – atît piesa de teatru a lui O’Neill, cît și romanul lui Chalandon fiind mai degrabă încercări de catharsis ale traumelor suferite de cei doi cînd află adevărul despre tații lor, niște oameni pe care în copilărie i-au idealizat.

În 1934, psihanalista Helene Deutsch, fondatoarea Institutului Psihanalitic din Viena, a descris tipul de personalitate „Als ob” („ca și cum“), referindu-se la indivizi care, deși sînt profund inautentici, sînt perfect integrați în societate, au parte de relații normale cu cei din jur, fără să lase impresia de falsitate. Impostorul, potrivit cercetătoarei, este extrem de atent la cerințele sociale și extrem de dornic să se plieze acestora, iar aparența de normalitate nu vine dintr-o represiune a eului, ci mai degrabă dintr-o exhibare a unui eu fals. Impostorul rămîne însă la stadiul infantil al copilului care doar imită lumea adulților și nu își mai dezvoltă o personalitate a lui, pentru că îi e mult mai ușor să recurgă la mimetismul unor formule de succes. Fără să fie nevoit să depună prea mult efort, ajunge să-și construiască identitatea prin „repetarea spasmodică și fără nici o urmă de originalitate a unui prototip”. O caracteristică principală a personalității „Als ob” este aceea că, deși existente, tendințele de agresivitate care provin dintr-un complex de inferioritate sînt mascate de purtări frumoase – căci toți impostorii vor să fie percepuți drept oameni buni și mai ales morali –, însă această mască le cade atunci cînd subiectul este provocat să-și demonstreze calitățile pe care pretinde că le are – atunci amabilitatea de fațadă putînd fi „ușor convertibilă în rău”.

Bineînțeles, există diferite tipuri de impostură, Helene Deutsch făcînd diferența între mecanismele care funcționează la diverși impostori. Tiparul variază în funcție de gradul de consolidare a idealului ego-ului și de capacitatea de sublimare. Impostor poate fi și cel care are o dorință trecătoare pentru ceea ce și-ar dori să fie (precum adolescenții), dar și cel care își face o carieră mizînd doar pe imitarea unor calități. Deutsch a clasificat astfel de personalități drept „depersonalizate” și le-a asociat cu un comportament de tip schizoid, afirmînd că în spatele pseudo-normalității se află un nucleu psihotic schizoid.

Impostura se clădește așadar pe o acută lipsă de identitate – cînd nu știi cine ești, preferi să imiți modele pe care societatea le promovează ca fiind de succes.

„Am putea spune că fiecare societate are impostorii pe care îi merită” – afirmă Roland Gori, profesor de psihopatologie la Universitatea Aix-Marseille, din Franța. În cartea sa, apărută în 2013,

La Fabrique des imposteurs, profesorul analizează modul în care s-au schimbat formele de impostură. „Impostorul a existat dintotdeauna, la fel și impostura... Astăzi însă vorbim de contexte diferite și, prin urmare, de simptome diferite (…). Fiecare societate are, la un moment dat, ritualurile ei, codurile sale sociale care dau credit cuiva.”

Potrivit lui Gori, noile criterii sociale de creditare se bazează în esență pe valori cantitative, formale și procedurale, în toate domeniile. „Dacă luăm exemplul jurnalismului, ceea ce va avea prioritate este logica rating-urilor. De pildă, un material jurnalistic nu va mai fi evaluat în funcție de ideile cu care contribuie, din punct de vedere al calității, la formarea gîndirii critice a cetățenilor, ci pe baza numărului de vizualizări, această logică de rating devenind calul troian al logicii pieței.”

În plan social, acest cal troian care oferă mai degrabă cantitate și nu calitate este analizat și de sociologul german Ralf Ottermann în lucrarea sa Soziologie des Betrugs (Sociologia imposturii).

Ce anume face ca impostura să fie prezentă mai abitir în anumite societăți și de ce unele comunități o tolerează mai bine ca altele?

În primul rînd, minciuna și înșelăciunea sînt instrumente ale puterii, folosite foarte adesea în societăți aflate în „derivă”, fără o structură socială și politică solidă. La nivel politic, nevoia oamenilor de stabilitate este astfel speculată prin promisiunile de mai bine ale unor candidați care nu au o acoperire reală – impostura politică fiind declanșată de presiunea competitivă dintre candidații dornici să capete sau să-și mențină funcțiile. Astfel se plusează, mai ales în campanii electorale, inventîndu-se competențe care nu există, invocîndu-se demagogic principii, care sînt însă încălcate odată cu venirea la putere – căci nu principiile sînt urmărite, ci dorință de ascensiune. De cealaltă parte, a electoratului, cetățenii unor asemenea societăți au nevoie să creadă că alegerile lor au fost cele bune, căci aceste alegeri îi validează (sau i-ar invalida) în mod direct. Drept care ajung să-și susțină orbește aleșii, chiar dacă se văd înșelați, găsindu-le acestora motivații și circumstanțe atenuante – nu a fost vina lor!

Se naște astfel un cerc vicios sau, mai bine zis, un „Triunghi al fraudei”, după teoria avansată, în 1951, de sociologii americani Donald Cressey și Edwin Sutherland în lucrarea Why Do Trusted Persons Commit Fraud?. Cei trei piloni ai imposturii – presiune, oportunitate, justificare – se susțin unul pe altul, ca într-un joc de domino, iar pentru ca triunghiul să poată fi rupt, pilonul cel mai important care trebuie înlăturat este cel al oportunității – cu alte cuvinte, să nu existe alte șanse de succes decît cele bazate pe merit și pe calități demonstrate.

Totuși, într-o societate în care impostura este atît de bine sedimentată, în care unii se prefac competenți, alții se prefac a nu vedea incompetența pentru că, nu-i așa, impostura unuia poate fi oportunitate și pentru impostura altuia, sînt extrem de puține șanse ca acest triunghi să fie rupt.

Cît despre România, trăim într-o țară în care se spune, mai în glumă, dar de cele mai multe ori cu o întristătoare seriozitate: „Dacă Ceaușescu ar trăi, azi ar fi reales”.