La adăpost de vreme rea

Cînd toamna aurie trece în cea umedă și friguroasă, apare pur și simplu o nevoie organică de ascundere sub preș. În cazul meu, cel puțin, simt doar nevoia să mă pitesc de intemperii. De „lumea dezlănțuită”.

E momentul anului cînd îl plîng, cel mai mult, pe greierele lui Topîrceanu și cînd o-nțeleg cel mai puțin pe furnică, cea care nu e-n stare să împartă, are o inimă împietrită. Și cînd mă bucur că am un acoperiș deasupra capului și o plapumă sub care să mă vîr.

Îmi amintesc, cu ocazia asta, de plăpumile bunicilor mei, cele vechi, și groase, și grele, din lînă, cred, cu o față de mătase roșie sau bleu, înfățate impecabil într-un cearșaf alb, apretat, mirosind a levănțică, pe care mi le dădeau să mă învelesc chiar și vara, pentru că stăteam într-o casă veche, înaltă și răcoroasă. Plapuma grea era adăpost împotriva frigului, a țînțarilor, a fricilor. Era plapuma unor vremuri mai simple, pe undeva, pentru mine.

Dar nu era singura plapumă posibilă. Am avut una asemănătoare și-n casa noastră de bloc din Lahovari ‒ evident, provenită de la bunici. Într-un cu totul alt cadru, ea căpăta alte conotații. Sigur că mi-era cort împotriva frigului, în primul rînd. Dar era și adăpost împotriva neînțelegerii profesorilor, împotriva regulilor stupide de la școală, și sub ea era locul în care, ferită de privirile și judecățile lumii, îmi mestecam iubirile, mi le cîntăream și le dădeam o formă posibilă, în așa fel încît să nu mă copleșească de tot, dar nici să se evapore complet. În apartamentul din Lahovari, era protecție împotriva realității care venea cam brutal peste noi: de la băieții în costume cenușii care se perindau prin fața geamurilor, păzind traseul „tovarășului” prin zonă, pînă la frigul aproape insuportabil care ne obliga să ne încălzim (pe lîngă deja dezbătuta plapumă) cu  o rezistență făcută pe șest la institutul de proiectări unde lucra unchiul meu, în care ne încredeam mai mult, poate, decît ar fi fost safe, la tirania frigiderului gol, care mai conținea doar cîțiva stavrizi pentru cele două pisici și farfuriile cu friptură, cîteva legume și cartofi prăjiți stafidiți pe care le ni le aducea mama cu mari eforturi, precum Capra cu trei iezi, de la Casa Universitarilor, unde făcuse rost de un abonament.

Apoi, plapuma m-a urmat într-un demisol din zona Bulevardului Carol, unde mă proteja de motanul negru, cred, care ținea neapărat să intre-n cameră printre gratii, ba care chiar a avut neobrăzarea de a se juca cu un șoarece înainte să-l mănînce fix în fața geamului meu, oferindu-mi un spectacol pe care nu mi-l doream; de vecinul care studia la „Ștefan Gheorghiu“ și care, odată ce timpurile s-au schimbat și a venit revoluția, avea cu totul alte păreri politice decît mine și se desfășura între noi un război rece și nu prea, care s-a sfîrșit cu lipirea abțibildului cu „Votați Ion Rațiu!“ pe ușa de la toaletă; și apoi de minerii care se abătuseră asupra Capitalei într-o zi de vară cînd învățam, cuminți, pentru un examen.

Mai tîrziu, a fost o plapumă de foarte scurtă durată și intermediară, care m-a protejat, în primul an de viață al copilului meu, de nepriceperea uneori formidabilă a primelor bone, dar de fapt de propria mea nepricepere și de fricile atavice ale intrării în postura de mamă, dar și pe sub care m-am bucurat de victoria „alor noștri”, a Convenției Democratice în 1996, bucurie care s-a dovedit, după cum bine știm, de nu prea lungă durată.

Apoi, în sfîrșit, am devenit protejată, după un periplu, de plapuma propriului meu pat, în nou dobîndita-mi casă. Care a început iar să mă protejeze, clasic, de intemperii, creîndu-mi, iar, vizuina magică în care să nu pătrundă amenințările și temerile unei lumi care părea, deja, mai bună. Mi-a creat un bîrlog în care să simt protecția aurie și naturală a copilului meu, care înflorea pe zi ce trecea, pe cea mereu optimistă a mamei mele, care se adaptase epocii și-i stăpînea dedesubturile și meandrele. Și, pînă la urmă, pe a mea persoanlă, care am învățat ca-n propria-mi vizuină să-mi regăsesc locul pierdut cînd am plecat din vechea mea casă. Un loc care să nu mai depindă într-atît de capriciile lumii de afară, care azi era prosperă, mîine intra în criză, azi îi promova pe ai noștri, mîine îi arunca de la putere, care azi îmi promitea o carieră, mîine-și lua promisiunea înapoi.

Și așa, încet, în timp, am reușit să mă adăpostesc fără să mă mai ascund. Să nu-mi mai trag neapărat plapuma peste cap ca să pot supraviețui. Ca să nu mai văd neantul provocat de dispariția celor dragi, care-mi blocaseră, fericit, atîția ani vederea la el. Am învățat să mai pot scoate, întîi timid, apoi ceva mai îndrăzneț, capul de sub plapumă și să mai arunc cîte o privire la neant, fără să împietresc, ca atunci cînd o priveai pe Medusa învinsă pînă la urmă de Perseu.

Treptat, nici plăpumile n-au mai fost cele clasice, de lînă, groase și grele. Au devenit unele mai ușoare, cumpărate de la IKEA. Dar rolul lor simbolic tot a rămas. Doar că nu mai e unul atît de obligatoriu, pe viață și pe moarte.